Alexandru PRIPON
Așezate la uscat pe un șubred pat al lui Procust, ideile se rup de sens și își caută rosturi vitrege, cu termen de valabilitate nelimitat (era să scriu „fără număr”). Vorbele devin tot mai ușoare, lipsite de conținut și plimbându-se de colo colo, pe turbionare pale de vânt. Oamenii rămân egali în fața aberației omniprezente, nemaicăutând un ideal, ci doar un loc liber în mulțime. De aici se taie…
Camparea noastră în locul comun pe care ajungem să-l numim „acasă” reprezintă rezultatul câtorva generații de nepăsare cronicizată la adresa adevărului. Am preferat un compromis bombastic și amar, care să ne justifice sporadicul bocet cauzat de propria milă, captivi într-un tablou mediocru despre comploturi și apusuri mereu inversate, amestecând sentimentul național în măruntele tragedii personale. Suntem la pământ, dar suntem mulți, iar asta ne consolează, întrucâtva.
Am remarcat că, de la un timp, o bună parte din gazetăria web (vorba nemuritorului Toma Caragiu, n-am găsit altă rimă) bate aceleași cărări mlăștinoase, descriind sprințar efortul elaborat al altora împotriva noastră. Iar prin „alții” suntem îndemnați să înțelegem orice, de la etnii până la categorii sociale sau profesionale, persecutori, sabotori ai parcursului pe care l-am putea avea către un destin mai bun. Aceste idei repetate la infinit ocupă, în cadrul preocupărilor noastre, locul mult mai importantelor probleme reale, cotidiene, privându-i pe mulți dintre noi de simpla șansă a privirii către o corijare a prezentului, măcar de dragul unui viitor izbutit.
Se vorbește în ultimul timp atât de mult despre neajunsurile sistemului de învățământ, despre cazurile izolate de profesori cu atitudini nepotrivite, despre dezechilibrul educațional și vârtejul social, încât omitem identificarea cauzelor și evităm scrutarea efectelor. Aruncăm grăbit vina pe ceea ce ni se recomandă a fi principalul sau, mai degrabă, singurul element culpabil dintr-un complex labirint al deciziilor sprijinite de gard și lăsate pentru altă dată. Amânăm inevitabilul sau măcar credem că izbutim să o facem.
Fără vreo legătură, probabil, cu ideile expuse mai sus, vă voi povesti o scurtă întâmplare: un tânăr, așezat strategic, într-un spațiu public, a fost întrebat care este motivul pentru care cerșește, iar el a recitat mantra aceea din care se putea înțelege că nu are nici de unele, că e singurul sprijin al familiei etc. Văzându-l, însă, în putere, cel care adresa întrebările a devenit curios și, vrând, cred, să-i adreseze un îndemn la muncă, i-a zis: „Și de ce nu ai nici de unele?”. Răspunsul a venit, descumpănitor: „Pentru că nu-mi dai”.
Ce replică poți avea la așa ceva? Cei din jur s-au amuzat (de la zâmbete tăcute până la hlizeală zgomotoasă), câțiva au scos bani din buzunar și i-au dat persoanei aparent dezavantajate, clipele s-au scurs, viața a mers mai departe. Zilele trecute, l-am văzut pe tânărul cerșetor cu un telefon mobil scump într-o mână și o țigară în cealaltă. Le făcea semn unor amici, strânși la o bere, pe terasă, că vine imediat. Și m-am bucurat că familia lui, cea care depindea de banii obținuți la colț de stradă, o duce mult mai bine, iar el și-a permis să se delecteze cu micile sau mai măricelele luxuri ale vieții. Bucurie care m-a părăsit peste câteva ore, atunci când i-am remarcat prezența în locul obișnuit, unde se plângea de situația grea și anunța iminenta moarte de foame a copiilor…
Nu mai avem timp să observăm ridicolul acestor situații. Educația, completată de o consiliere profesională serioasă, ar putea schimba multe. Intervenția autorităților competente ar putea plasa pe alt drum persoanele care mimează ori chiar au dificultăți. Ar fi multe lucruri de făcut, dacă ne-am opri din parcursul furtunos printre problemele incluse într-o agendă cotidiană repetitivă până la deplina, copleșitoarea milă de sine. Problemele nu se rezolvă singure, nepăsarea generalizată și atenția îndreptată către acei „alții” mereu vinovați de situația în care ne aflăm nu vindecă rănile adânci. Dacă am izbuti să înțelegem că tot acest vârtej ne afectează profund, nu doar la nivel personal, ci la nivel de societate, poate am reuși să trecem, de la cuvinte încrustate în șablon, la acțiune, deoarece vorbele și expectativa îmbufnată sunt cele care ne țin prizonieri aici, în mohorâtul prezent continuu.
