Constantin MARAFET
Constantin Fieraru, un cocor solitar, cu sfială vine în fața noastră cu un volum de poeme de excepţie, cu o temă mai mult decât actuală – războiul dintre Ucraina și Rusia.
Spuneam că vine în fața noastră cu sfială dumnealui ca om, dar, când începi a lectura cartea, este imposibil să nu-i auzi vocea puternică, o voce care acoperă vacarmul războiului, ba chiar închide porțile cerului de deasupra celor două țări implicate în conflict, ca să se facă auzit. Cu o luciditate gravă, imperială, ne conduce prin poeme, făcându-ne părtași la trăiri poetice și la metafore generatoare de fluturi ai învierii marii poezii.
Constantin Fieraru nu a publicat mult, ci puțin, dar bun. Conștient de valoarea cuvântului scris, i-a dat acestuia valențele necesare unei eternități sigure, iar noi i-am fost martori fără să știm. Mie mi-a făcut onoarea să-i fiu editorul cărților.
În 2004 îi editam „Între caninii gurii de rai”, carte apărută în colecția „Renașterea Buzoiană”, prin sprijinul cultural al domnului Ovidiu Cameliu Petrescu și al poetului Marin Ifrim, fiind îngrijită de poetul Emil Niculescu și de jurnalistul Viorel Frâncu, de primul legându-l o prietenie ce a durat din timpul liceului (ambii fiind absolvenți ai Liceului „Mihai Eminescu” din Buzău) până la plecarea lui Emil Niculescu în umbra cuvintelor nescrise.
Din însemnările de pe coperta IV, aparţinându-i ilustrului poet Gheorghe Istrate, aflăm despre Constantin Fieraru că s-a născut pe 12 noiembrie 1953, în comuna Bălăceanu, din județul Buzău. Totodată aflăm că a publicat versuri în revistele „S.L.A.S.T.”, „Buzăul literar”, „Muntenia”, „Amphitrion” și „Renașterea Culturală”, iar editorial debutează cu volumul „Timpul de grație”, grație ca să fac un joc de cuvinte, cărturarului, directorului Bibliotecii Județene „V. Voiculescu” din acea vreme, Alexandru Oproescu.
Încă de atunci, regretatul poet Gheorghe Istrate ne avertiza: „Constantin Fieraru e un rafinat șlefuitor de diamante poetice, în ale căror fațete minuscule universul se reflectă într-o tulburătoare proiecție <catastrofică>. Trecută prin <academia> atât de riguroasei științe a hai-ku-ului, poezia lui Constantin Fieraru impresionează prin forța unei distilări proprii, apte de a închide imaginarul absolut în capsula ermetică a unui vers adeseori emblematic, din care emană, totuși, discret, miresmele unor esențe rare.”
Iar Emil Niculescu (cel care îl va boteza din Feraru în Fieraru, adăugându-i un i, semnând astfel, cu voia lui, cu pseudonim), în posfața „O religie meteo-biologică a toamnei” la volumul „Toamna de mir”, ca o concluzie, ne îndeamnă să-l ținem sub observație: „Constantin Fieraru nu scrie <de meserie>, ci aproape ispășind un canon. (Oare câți poeți scriu „de meserie”?) Empatia și sinceritatea, peste anumite cote, devin suspecte. Dimpreună cu autorul, pe care iubitorii de poezie, câți vor mai fi fiind, sau numai comentatorii acesteia, ar trebui să-l țină sub observație.”
Așa am și făcut, dovadă că astăzi am revenit în fața dumneavoastră și vă prezentăm un nou volum, din care Constantin Fieraru iese din ermetismul primelor volume și ne prezintă în actualul, ca și în „Toamna de mir”, Editura Rafet, 2017, ample poeme, cu deschidere limpede spre eternitate.
Lupta lui Constantin Fieraru cu Imperiul Rus nu va fi câștigată atâta timp cât cadența versurilor este una leneșă, molcomă. Ele trebuie să se ridice la înălțimea țipătului din oasele soldatului ucis. În pas vioi se câștigă lupta, Constantine, cu baioneta la șold! Muzicalitatea poeziei, tonul ei, trebuie ridicate la nivelul tunetului din pădurea Katyn. Chiar dacă într-un poem găsim câte trei, patru voci care trec fulgerător de la o imagine la alta, toate au aceeași tonalitate, aceea a unui înțelept povestind la gura sobei, și nu a unui pluton în asalt. El nu dorește să câștige lupta fulgerător, nu-și dorește un Blitzkrieg facil. Lupta lui e cu vremurile, cu timpul, E conștirnt că este învingător.
Constantin Fieraru devine astfel un povestitor în poezie, abuzează, după părerea mea, de conjuncția și, iar acest lucru îi temperează strigătul. Tot volumul e o revoltă, de aceea spun că tonul, atitudinea, trebuie să fie ale omului revoltat și nu ale naratorului. Însă eu, cititorul, mă alătur poetului, ridic tonul, să-i simt mireasma metaforei până în măduva oaselor și sper ca țipătul meu peste țipătul lui să fie auzit așa cum povestea lui, spusă molcom, se aude deasupra luptelor din Ucrania. Iată strigătul meu: Constantin Fieraru este un poet autentic!
Volumul lui Constantin Fieraru „Aplauzele din teatrul bombardat” este o pledoarie pentru pace și nu un îndemn la război. Ne trimite la meditație și la arhitectura vechii umanități.
Găsim aici o întreagă filozofie a vieții, care îmbie mai mult la meditație decât la luptă. Citind cartea, ai senzația că este scrisă de unul dintre marii scriitori ruși. Totul indică acest lucru. Constantin Fieraru dispune de o vastă cultură și își permite să ne plimbe prin poezie ca printr-o poveste, o poveste spusă la gura sobei, nepoților.
Dacă povestea nu s-ar fi derulat în același timp cu al nostru, ci ar fi fost o poveste veche, o amintire, poate ar fi fost în regulă. Dar nu, întâmplarea are loc acum, e reală și nu ai cum să nu te raportezi la informațiile primite din diferite direcții, toate catastrofale. Suntem martorii pasivi la un atentat la umanitate.
Așa că închid toate canalele de comunicație și îl ascult doar pe Constantin Fieraru, îi simt poemele ca un frig ce într-o trăsură se plimbă prin venele mele și aplaud frenetic precum o înviere în fereastra teatrului uitat.
