Apele de la Bâsca, Gura Teghii (II): „Un spectacol care atinge inima omului gânditor este seara”

Apele minerale ca factor balnear au fost în atenția omului din timpuri foarte vechi. Primele atestări scrise care conțin informații despre apele minerale din țara noastră datează de mai mult de trei secole. În cartea „Descrierea Moldovei”, scrisă la cererea Academiei din Berlin în limba latină, Dimitrie Cantemir vorbește despre izvoarele sărate de leac. Ziarul „Curierul românesc”, întemeiat de Heliade Rădulescu la 1829, publica în paginile sale și anunțuri prin care medicul Alphonse Constant Marsille îndemna populația să se trateze de diferite boli în mai multe localități cu izvoare tămăduitoare.

Cu titlul „Apele de la Bâsca”, s-a tipărit, în anul 1874, un pliant cu 14 pagini care încerca să prezinte cât mai atractiv motivaţiile pentru care doritorii erau îndemnaţi să  viziteze această localitate.

„Excursiunile hygienice şi partidele de plăcere sunt de două feluri: pe jos, pe distanţe mici şi călare, la distanţe mari. Excursiunile la distanţe mici se fac împrejurul stabilimentului, pe şosea, pe coline, pe munţi şi prin păduri, staţionând pe bănci sau prin pavilioane. Sunt două pavilioane de formă pătrată şi deschise, aşezate pe câte o stâncă înaltă. Unul, cel mai aproape puţin vizibil de verdeaţa ce-l înconjoară, este Pavilionul Mariei, în care se urcă pe două cărări, una mai scurtă, în zigzag şi alta mai lungă, prin fâneţe. În jurul pavilionului se înalţă Piscul Nemertei, din vârful căruia spectatorul se bucură de cea mai frumoasă panoramă în toată Valea Bâscei. Celălalt, puţin mai departe, peste apă, vizibil de la mare distanţă, aşezat pe o frumoasă stâncă pi­ramidală, acesta este pavilionul lui Costel. Spre a merge cineva la dân­sul trebuie să treacă prin insula gimnasticei, apoi peste puntea capre­lor, luând cărarea dinspre stânga, pe marginea Bâscei. Împrejurul stân­cii lui Costel, Bâsca face o curbură pronunţată, la baza ei este o mare adâncime, numită vâltoare sau genune. Dintr-acest stabiliment se văd amândouă stabilimentele şi amândouă pavilioanele. De multe ori, în excursiunile lor, pasagerii se opresc în câte unul din aceste pavilioane, de iau cafele.

Prelungind excursiunile, de la Pavilionul lui Costel, în sus, pe Pis­cul celor patru fraţi (patru fagi, crescuţi unul lângă altul, pe care Costel Borănescu i-a numit «Patru fraţi» din fâneţe, ajungem în vârful muntelui numit Dealul lui Vodă, cel mai înalt din faţa stabilimentului. Aici panorama se schimbă, orizontul este mai întins şi se vede vârful Penteleului, podul Grecilor, podul Calului etc.

Muchia Olympei se înalţă falnic, ca o piramidă, îmbrăcată de pă­duri dese şi fâneţe abundente. Aceasta este mai puţin înaltă decât Dealul lui Vodă şi în vârful ei, deşi mai puţin întins, însă mult mai po­etic decât în celelalte părţi. La poalele acestei muchii, la o mică distanţă, spre dreapta de puntea caprelor, pe marginea Bâscei, se află o piatră mare, fasonată pe dedesubt de apă şi prezentând forma unui cap de corabie. Aceasta este Piatra Pescarului, numită astfel deoarece este un loc bun de pescuit; aici, unii din bărbaţi, însoţiţi uneori şi de dame, vin adesea cu undiţele de petrec mai multe ore ca să prindă peşte.

Între Dealul lui Vodă şi Muchia Olimpiei, curge pe o vale mis­terioasă un mic pârâu, numit Tainiţa, ce se varsă în Bâsca şi formează nenumărate cotituri, nenumărate cascade, dintre care cele mai însemnate sunt: Cascada Mariei şi micile cascade ale Lilichii; pe mar­ginea acestui pârâu se găsesc izvoare de ape sulfuroase şi feruginoase.

Plecând de la gura Tainiţii, în susul, ei găsim pietre şi bolovani de toate formele: stânci fasonate de apă în diferite moduri. Aproape de izvorul cu apă sulfuroasă se ascunde, după o piatră colţuroasă, Cas­cada Mariei, ce cade de la o înălţime de 3 metri, producând o mur­mură armonioasă; la stânga ei, e o mică grotă triunghiulară în care iz­besc spumele drăgălaşei cascade. De aici, mergem înainte pe o cărare şerpuită, ajungem în pădurea Zânelor (aici, la umbra deasă a ulmilor, peste 50 de persoane de la stabiliment, împreună cu familiile d-lor Sibiceanu şi Borănescu, au mers de au luat dejunul, cu muzica şi au petrecut în ziua de 6 august 1874, până la ora 18,00) unde vânătorii merg adesea la pândă. La marginea acestei păduri, tot la cotiturile Tainiţii, în sus, se înalţă măreaţa stâncă a eroului munţilor, C. Sibi­ceanu; ea are aspectul unui puternic zid de fortăreaţă, iar deasupra ei, blocurile sfărâmate seamă cu ruinele unui vechi castel. La piciorul acestei stânci, Tainiţa face un unghi drept, unde şi ajung micile ondulaţiuni ale mai multor cascade şerpuite, a căror apă limpede cade pe nişte trepte de piatră; acestea sunt cascadele Lilichii. Excursiunea această lasă amintiri de neşters.

Un spectacol care atinge inima omului gânditor este seara, când luna planează deasupra munţilor şi a văilor şi se aude în depărtare sunetul buciumului ce se îngână cu murmura Bâscei, iar în atmosferă, o lină suflare de vânt venind dinspre Tainiţă, leagănă frunzelor ulmilor şi ale mestecenilor, producând în jurul nostru ca nişte misterioase şoapte.

Excursiunile sau partidele de plăcere, la distanţe mai mari se fac călare, precum la Rusila, la Curse, Podul Grecilor, Podul Calului, la muntele Ivăneţ, schitul «Sf. Gheorghe”», Alunişu, la focul nestins de la Clajna etc. Ascensiunile cele mai depărtate, ce le întreprind numai băr­baţii, se fac pe munţii cei mai înalţi, Penteleu şi Siriu, unde sunt cele mai multe stâne de oi. În vârful celui dintâi, când timpul e frumos, la răsărirea sau apunerea soarelui, ochiul spectatorului se bu­cură de una din cele mai încântătoare panorame ce se întinde peste o mare parte din România şi Transilvania (atunci în componenţa Impe­riului Austro-Ungar, n.n.); asemenea este şi în vârful celui de-al doilea, unde se află renumitul lac al Siriului, numit şi Lacul Vulturilor, la o înălţime aproape cât a Penteleului.

Pe aceşti munţi, precum şi pe poalele lor, până dincolo de Bâsca, sunt păşunile cele mai grase şi mai aromatice, de aceea şi lăpturile de aici sunt cele mai bune, cele mai nutritoare şi proba despre aceasta e caşcavalul de Penteleu, renumit în toată ţara. Aici găsesc confortabilul unit cu distracţiunea, chiar aceia care nu suferă de nimic şi n-au altă trebuinţă decât numai să schimbe aerul şi regimul (alimentar, nu cel politic, n.n.).

&

Taxele stabilimentului sunt cele următoare: o cameră cu două paturi şi cu tot mobilierul necesar, pe întreg sezonul, 120 franci; ca­merele cu sofa, 180 de franci. Sezonul începe la 20 iunie, până la fi­nele lui august. Pentru mâncare, dejunul şi prânzul îndestulător, table d’hotel, pe zi, 5 franci de persoană; copiii în vârstă până la zece ani, preţul pe jumătate.

Regulile şi tarifele stabilimentului sunt acestea: se plăteşte cu săptămâna, din ziua venirii; preţul camerei se răspunde jumătate când se angajează (la rezervare, n.a.) şi restul la instalare: locuinţa unui servitor în camera destinată, pe sezon – 24 lei; serviciul complet unei persoane fără servitor, săptămâna – 2 lei; plata medicului de o persoană, pe sezon – 12 lei; plata muzicii, idem – 12 lei; paharul de lapte de cameră, servit în cameră – 0,20 lei; paharul cu zer – 0,15 lei; sticla de vin vechi, negru şi alb – 2 lei; sticla de vin ordinar (obişnuit) – 1 leu; sticla de bere de Viena, răcită – 2 lei; sticla de Bordo – 10 lei; sticla de şampanie – 10 lei; paharul de coniac sau alte lichioruri – 0,40 lei; paharul de ţuică bună – 0,10 lei.

La stabilimentul de sus, asemenea sunt de închiriat camere sau apartamente mobilate, iarăşi cu sezonul, cu preţuri mai reduse, având şi cuhnii pentru familiile ce ar dori să-şi pregătească mâncarea în casă; tot acolo se găsesc şi toate cele necesare pentru ale mâncării. La acest stabiliment se dau camere şi cu ziua, d-lor pasageri, câte 3 franci camera cu două paturi

Persoanele ce vor binevoi a merge la ambele stabilimente, se pot adresa dinainte la d-l Ştefan Borănescu, proprietarul, domiciliat în Bucureşti, suburbia negustori, strada Zboru nr. 9, până la 10 iunie, ca să angajeze camere şi să obţină orice informaţii ar avea trebuinţă.

Terminând această scurtă descriere a Băilor de la Bâsca, atragem atenţiunea guvernului ca să binevoiască a încuraja asemenea de sta­bilimente de băi în ţara noastră, nu prin alte sacrificiuri, ci numai luând măsuri energice spre a se termina, cât mai curând, şoseaua de la Buzău până la frontieră (<graniţa> cu teritoriul Transilvaniei, în­cor­porat Austro-Ungariei, spre Braşov) atunci transportul se va face cu mai multă înlesnire (acum există asemenea drumuri modernizate, dar amenajările de la Bâsca au dispărut în perioada interbelică, izvoarele menţionate existând şi astăzi). Am vizitat mai multe stabilimente de băi din ţară şi mărturisesc că, nici unul nu se află în aşa bune condiţiuni şi aşa de bine ţinut ca acesta, al d-lui Ştefan Borănescu, în care am stat anul acesta 40 de zile (oare reclama prin această broşură a acoperit costurile?, n.a.) cu toată familia şi am rămas foarte mulţumit”. (Sfârșit)