FOTO | A murit poetul Lucian Mănăilescu

Marcela CHIRIȚĂ

Am aflat cu tristețe că LUCIAN MĂNĂILESCU, poet, publicist, editor, ne-a părăsitdupă o grea suferință pe care a suportat-o cu stoicism până la final. Cei care l-am cunoscut și l-am apreciat, prieteni și mai puțin prieteni, regretăm dispariția sa prea timpurie și ne exprimăm compasiunea pentru familia greu încercată.

S-a născut la 11 noiembrie 1951 în Nehoiu, satul Bâsca, a urmat cursurile primare în comuna Siriu, gimnaziul, liceul și Școala Postliceală Sanitară, la Buzău, iar în anul 2002 a absolvit International Computer School. În anul 2011 a devenit licențiat în Istorie.

A fost asistent medical la Spitalul din Vintilă Vodă, în comuna Siriu, apoi asistent epidemiolog la CSA Buzău și asistent principal epidemiologie la IPSMP Buzău.

A fost redactor al publicațiilor locale „Viața Buzăului”, „Informația Buzăului”, „Muntenia”, redactor-șef al săptămânalului „Jurnalul de Buzău”, iar din anul 1996 până în 2006, redactor al publicației „Amprenta”, editată de Inspectoratul de Poliție. A fost și consilier cultural al primarului din orașul Mizil și redactor-șef al revistei lunare de cultură „Fereastra” ce apărea în această localitate (până în 2016). Ani la rând s-a ocupat de realizarea și redactarea almanahului „Re­nașterea Buzoiană” și a Almanahului cultural” care apărea la Mizil. Tot la Mizil a organizat nouă ediții ale Festivalului Națio­nal de Literatură „Agatha Gri­gorescu – Bacovia”. Multor autori buzoieni, și nu numai, le-a redactat și tehnoredactat volumele pentru tipar.

Debutează cu versuri în revista „România literară” încă din adolescență (1968), iar apoi a colaborat, atât cu poezie cât și cu proză la „Luceafărul”, „Cronica” de la Iași, „Viața românească”, „Vatra veche” de la Târgu Mureș, „Poesis” de la Satu Mare, „Actualitatea culturală” din Lugoj, „Spații culturale” de la Râmnicu Sărat, „Bucureștiul literar și artistic” și la alte publicații culturale sau doar literare locale și din țară.

Editorial a debutat în anul 1997 cu volumul de fabule inti­tulat „Cartea junglei”, după care au urmat volumele de versuri „Lacrimi de Murano” (2001); „Rememorări” (2004); „Ultima eră glaciară” (2006); „Am auzit că viața e frumoasă” (2009); „La început a fost umorul” (2011), iar cu prilejul aniversării a șase decenii de viață a editat volumul „60” (2011). În anul 2011, Editura Tipo Moldova i-a editat volumul antologic „Raiul pirania”, dar scriitorul nu s-a oprit aici. A mai editat volumele de versuri „Atrocitățile fericirii” (2015); „Fractali” (2017); „Patria amară” (2018); și volumul de eseuri și interviuri „Ferestre literare” (2016). Avea pregătite pentru tipar volumul „Acrobații la zidul morții” și volumul antologic din lirica poetului Marin Ifrim intitulat „Cele mai frumoase o sută de poezii ale lui Marin Ifrim”. În anul 2017 a alcătuit, împreună cu scriitorul Alex. Oproescu, antologia „Scriitori nehoieni”.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2006, a fost distins cu diferite premii la festivaluri de epigramă și de versuri. Între acestea amintim Marele Premiu la Concursul de Poezie „Carmen Patriae” de la Brașov, în anul 2005; Premiul I la secțiunea Proză a Concursului Național „Dor de dor” de la Cluj-Napoca, în anul 2007 și multe altele.

Pe lângă textele semnate cu propriul nume a mai semnat și cu pseudonimele: Mihai Băceanu, Florin Ursuleanu, Eugen Pelmuș, Alexandru Noapteș.

Să-ți fie somnul lin, Lucian Mănăilescu, iar lumina fără de sfârșit să-ți strălucească veșnic!

Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” Buzău anunță cu tristețe decesul unui mare scriitor: Lucian Mănăilescu/„Să ne prefacem în cocori!”

Timpul nu a mai avut răbdare! În dimineața zilei 4 noiembrie a ve­nit trista veste că ne-a mai părăsit un Om: Lucian Mănăilescu! Peste câteva zile ar fi împlinit 69 de ani.

Poet, jurnalist, epigramist, Lucian Mănăilescu a văzut lumina zilei  la 11 noiembrie 1951 în comuna Siriu, județul Buzău. A absolvit Școala Sanitară Buzău, iar în 2011 și-a luat licența în istorie. A fost asistent medical principal de epidemiologie la C.S.A. Buzău.

Debutează în presă, în anul 1990, la publicația „Focuri Vii”, apoi este redator al ziarului Muntenia (martie 1991-septembrie 1992), redactor la Buzăul (mai 1992), Buzăul literar (decembrie 1992, 2016-2017), secretar de redacție, redactor șef la Jurnalul de Buzău (1992-1993), redactor la Informația Poliției, devenită „Amprenta” (1994-2006), redactor șef la „Fereastra” (2007-2016), revistă culturală editată la Mizil (director Emil Proșcan). A mai colaborat la revista „Arhipelag” (2002) și a coordonat apariția Almanahului „Renaș­terea buzoiană”. A semnat cu pseudonimele: Mihai Băceanu, Florin Ursuleanu, Eugen Pelmuș, Alexandru Noapteș. A fondat, împreună cu Emil Proșcan, primarul orașului Mizil, Asociația culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” și editează almanahul acesteia. Din 2016 a fost sufletul și liantul mișcării literare actuale de la Buzău, în cadrul Cenaclului „V. Voiculescu”.

A debutat cu poezie în România literară.

Volume publicate: Cartea junglei: fabule (1997), Lacrimi de Murano (2001), Rememorări (2004), Ultima eră glaciară (2006, Am auzit că viața e frumoasă (2009), 60 (2011); Raiul pirania (2011); La început a fost… umorul (2011), Atrocitățile fericirii (2015); Interviuri: Ferestre ­li­terare (2016), Scriitori nehoieni (colab., antologie, 2017) Fractali (2017); Patria amară (2018), Amurg în șoaptă (2019).

A obținut numeroase premii literare, printre care Marele Premiu la Concursul Național de poezie „Carmen Patriae” (Brașov, 2005), Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului la Festivalul „Primăvara poeților” (2009 și 2012), Premiul „Dumitru Pricop” la Festivalul Internațional „Titel Constantinescu” (2011).

Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2008), al Asociației culturale „Renașterea buzoiană”,  al Cenaclului „Amprenta” Buzău și al Cenaclului „V. Voiculescu”.

Ne vom reîntâlni în versuri, în imagini, în amintiri…

Drum lin printre îngeri!

Dimineață de toamnă

Lucian Mănăilescu

(Amurg în șoaptă, Buzău, 2019)

Singurătatea s-a aruncat pe fe­reastră

de la etajul zece al dimineții…

Orașul e în alertă, timpul se rostogolește

printre codurile ploii afișate pe ziduri…

Oamenii trec pe străzi, oamenii se iubesc,

oamenii visează… Cei mai mulți

rememorează chitanțe și numere de telefon.

În mahalaua din zona industrială

veselia e bun comunitar, acordeoanele

și copiii scâncesc, trece mașina salvării,

trece viața și fereastra se desprinde brusc

din pereții văzduhului și se înalță sus,

tot mai sus, printre stolurile de îngeri

care pleacă în țările calde…

Nunta toamnei

Vino la nunta toamnei! Vino!…

Se-aprind luminile-n gutui

Și cade frunza ruginită

În ochii cerului, căprui.

Și e departe, ca-n icoane

Și e târziu, parc-ar fi ieri,

Sub pașii înserării noastre

Foșnesc desculțele tăceri.

Ne-am rătăcit în lumea largă

Pierdută dincolo de zări…

Vino la nunta toamnei noastre

Să ne prefacem în cocori!

Un aparat foto a rămas orfan

Stan BREBENEL

Buzoienii care obișnuiau să facă plimbări în parcurile Crâng sau Tineretului au avut prilejul în ultimii ani să își intersecteze pașii cu un personaj, pentru ei, cel puțin pitoresc. Mergea agale, de multe ori sprijinit într-un baston, însoțit de fiecare dată de un aparat de fotografiat performant. Nu știu câți i-au dat atenție sau importanță, cert este că era o prezență insolită și aproape constantă. Odată cu el își făcea, poate și le mai face și acum, plimbările de câțiva kilometri pe zi poetul Nicolae Pogonaru.  Omul cu aparatul de fotografiat era poetul Lucian Mănăilescu.

Fotografiile sale surprindeau ceea ce pentru cei mai mulți erau nesemnificative, instantanee pe care în graba noastră nu ne opream să le observăm. Un ram înflorit, o gâză pe o frunză, un cititor pe o bancă, soarele scânteind pe luciul apei, copiii zburdând la locurile de joacă sub privirile bunicilor, un nor singuratec pe cerul de un albastru impecabil și câte și mai câte detalii pe care le putea observa mintea sa, iar aparatul nu făcea altceva decât să imortalizeze clipa. Ne-a fotografiat pe mulți, poate că pe toți prietenii și neprietenii săi literari, cu aceeași dragoste cu care surprindea pulsul vieții. Ai fi putut să crezi că arta fotografică este pasiunea vieții sale. Nu era eveniment la care a participat care să nu beneficieze de instantaneele sale. Îi fura vieții orice clipă putea. Însă arta fotografică era o altă pasiune pe care și-o descoperise târziu și care îl acaparase. Însă cea care îl subjugase întru-totul era poezia. Pentru ea a suferit, a plâns fără lacrimi, ei i-a declarat iubire veșnică, pentru ea a ars până la ultima clipă. A plâns, dar nimeni nu a știut. Titlurile unor volume de-ale sale de versuri au vorbit mai mult decât putea el să recunoască: „Lacrimi de Murano” (2001), „Ultima eră glaciară” (2006), „Am auzit că viața e frumoasă” (2009), „Atrocitățile fericirii” (2015) și „Acrobații la zidul morții” (2020), volum pe care nu a reușit să-l vadă tipărit așa cum și-a dorit.

Mai trebuie spus că era un perfecționist. Nu numai cu poezia lui ci și cu altora, indiferent cine erau ei. Știu că se ciondănea cu poeții locali cotați mai sus decât el de anumite găști literare. Nu făcea nici o concesie inegalităților din poeziile lor și întotdeauna ieșea învingător. Și mai avea o altă latură foarte bună. Era altruist până peste poate. Unei copile de 10 ani, foarte talentată, este vorba de Victoria-Maria Pripon, i-a scris o prefață la cartea ei de debut „Orașul cuvintelor” (2019), cu o căldură deosebită, încurajând-o mai mult decât oricine. De același tratament s-a bucurat și tânăra autoare Laura Cozma căreia i-a scris o prefață măgulitoare la volumul de versuri „Lama dulce a timpului”, volum premiat la Concursul Național „V. Voiculescu”, 2020.

Am vorbit la trecut de omul și poetul Lucian Mănăilescu deoarece în noaptea de 3 spre 4 noiembrie, cu o săptămână înainte de a împlini 69 de ani, a plecat dintre noi. Un aparat de fotografiat a rămas orfan, parcurile Crâng și Tineretului nu-i vor mai simți pașii, iar noi vom fi mai săraci cu un prieten și cu un poet. Eu îi doresc să aibă un zbor lin spre stele, să fie așezat acolo unde îi este locul, așa cum și-a dorit. Oricare muritor are o premoniție și Lucian Mănăilescu a avut-o în poezia „Plecarea din copilărie”: „Săru’mâna, mamă și tată,/ eu plec să învăț cititul/ și socotitul și muritul…” Multe cuvinte care ar fi putut fi spuse se opresc în mod natural în cavitatea cerul palatin. În aceste momente cu adevărat grele tăcerea este cea mai importantă…

*

În ultima perioadă din viață, Lucian Mănăilescu a scris câteva poezii premonitorii, așa cum sunt „Moartea vecinului de la parter”, „Paramedicina” și „Milostiva cu coasa”. Vi le prezentăm mai jos așa cum ne-au fost ele puse la dispoziție de publicistul Viorel Frîncu.

PARAMEDICINA

(15 septembrie 2020)

Nimeni nu mai pune diagnosticul exact,

zadarnic moartea se spânzură cu stetoscopul de gât,

pentru că noi tușim pe altă planetă,

ne dore inima din pieptul iubitei

și orbim de lumina palidă a zăpezii

la ferestrele nopții polare.

Nici doctorii nu mai sunt ce au fost, s-au dotat

cu picamere și bormașini și găuresc

pereții dintre viață și moarte,

dau cerul de-a dura pe ecrane cu fluturi,

după care scriu rețete interminabile

pentru bolnavii care așteaptă încrezători

cu degetul la tâmplă

MILOSTIVA CU COASĂ

(21 septembrie 2020)

Vine bătrâna obostită de drumul prea lung,

se șterge cuviincioasă la intrare

și își atârnă coasa în tindă…

Fac repede un ceai fierbinte – fierbinte

și întreb și eu, ca prostul:

– Mătușă, da’ ce naiba faci

cu coasa acum, în vârtejul ăsta de viscol.

– Ehei, maică, ehei! dacă ai știi

câte lanuri de zăpadă am cosit azi,

și sub ele erau amintiri și vieți netrăite

și biete păpuși cu picioare și capete rupte

și lupi și greieri pândind întunericul

– Dar ție nu ți-a fost milă niciodată? – îndrăznesc

și ea se uită atentă la iarba din mine,

și mă privește cu ochii ei orbi

ca și când ar urla în tăcere

MOARTEA VECINULUI DE LA PARTER

(14 septembrie 2020)

Azi noapte, vecinul de la parter

și-a mutat singurătatea în cer.

Pe holul blocului o momâie

afumă tăcerea cu tămâie,

alta pâlpâie lumânările

și trântește ușa și zările,

iar a treia șterge soarele din ferestre,

pune o cană cu întuneric pe masă

și scoate oglinzile și amintirile din casă.

Doar un copil, cine știe al cui,

plânge cu lacrimi căprui,

în timp ce oamenii din bloc

își dau capetele de-a dura pe trepte

șoptind în grabă un: „Dumnnezeu să-l ierte!”