Despre această tânără scriitoare am avut, atunci când am primit două dintre cărțile sale, o anumită reticență de a o prezenta în această rubrică. Nu pot să-mi explic nici acum de ce. După ce am parcurs poemele incluse în cele două volume, orice urmă de îndoială mi-a fost risipită de vigoarea și talentul acestei autoare sucevene.
Mihaela Grădinariu s-a născut pe 3 septembrie 1970, la Fălticeni, fiind fiica scriitorului Ioan Țicalo, despre care am scris, la un moment dat, o cronică la unul dintre romanele sale. După ce a terminat școala primară în satul natal, Rîșca, a urmat cursurile celebrului Liceu „Nicu Gane” din Fălticeni, între 1984 și 1988. Apoi a urmat, în paralel, cursurile a două facultăți: Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „A.I. Cuza” Iași, cu specializarea „Teologie Pastorală” (1990 – 1994) și Facultatea de Litere a Universității „A.I. Cuza” Iași, cu specializarea română-rusă. A urmat masteratul la Facultatea de Litere a Universității „A.I. Cuza” Iași cu tema „Limbă, literatură și civilizație românească” (2010 – 2012 ). De la absolvirea studiilor universitare a activat în învățământ în satul natal, Râșca ca profesor la școala gimnazială.
De fenomenul literar s-a apropiat firesc, grație preocupărilor tatălui său, și a unui talent deosebit. Este cronicar și redactor, din anul 2012, la revista „Cronica Veche”. Mai este implicată și în alte proiecte culturale, fiind, printre altele, coordonatorul Grupului vocal bărbătesc „Flori de măr” din Rîșca, cu participări internaționale de succes (Ungaria, Polonia, Elveția, R. Moldova). Este membră, din anul 2013, a Societății Scriitorilor Bucovineni.
Versurile sale au fost publicate în reviste precum Convorbiri literare, Hyperion, Poezia, Cronica Veche, Salonul literar, Agora, Portal-Măiastra, Spații culturale, Plumb ș.a. Până în acest moment a publicat următoarele volume, toate de versuri: „Biserica de cuvinte” (2012), „Frigul din clepsidră” (2013), „Risipiri în alb pe alb” (2014), „Aspida mireasă” (2015) și „Urechea lui Malhus” (2017 sau, după unele surse, 2018).
Versurile sale au obținut și o serie de premii ce îi certifică valoarea literară. Cel mai important, după mine, este Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România – Iași, în 2013. Numeroși autori au scris despre volumele sale: Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Valeria Manta Tăicuțu, Nicolae Turtureanu, Emilian Marcu, Liviu Papuc, Melania Cuc ș.a. În afară de versuri, Mihaela Grădinariu a mai scris cronici literare și, mai puțin, publicistică.
Dacă ne vom apleca cu onestitate și cu înțelegere asupra versurilor sale, vom avea surpriza de a descoperi că ceea ce Mihaela Grădinariu ne relevă în versurile sale este ceea ce noi, oamenii de rând, (re)dobândim ceea ce există dintotdeauna și este benefic pentru oricare ființă umană. Poemele sale, scrise fără titlu, ne fac să fim mai umani, mai buni, mai înțelegători, fără răutățile criminale ale ultimelor zile. Este foarte ușor să fii om. Credeți că se poate?
Unul dintre autorii anonimi, de care este plină planeta, scria, și eu sunt de acord întrutotul, că „Mihaela Grădinariu este unul dintre acei puțini poeți de astăzi cu minte și inimă pentru literatură, iar certitudinea aceasta o capeți de la primele versuri ale fiecărui poem al ei”.
În râșnița lui Dumnezeu,
Bob de cafea și tu, și eu.
În ceașca zilei ce trecu,
O pulbere și eu, și tu…
Dar înveliți cu zațul greu
Nu adormim nici tu, nici eu.
Printre zăpezi de da și nu
Un ghem de-arome eu și tu.
Cu jarul răcoros mereu
Ne-mpărtășim când tu, când eu…
Căutăm pe buza ce bău
Loc de popas și eu, și tu.
Și tu, și noi, și eu, și goi,
Pierduți în margini de război,
Azi, Dumnezeu ne vrea ´napoi…
*
Sus oglindă, jos oglindă.
Miez de ape dă să-mi prindă
Suflet ars în cărămidă…
Jos pădure, sus secure,
Miez de ape vrea să-mi fure
Înserările impure…
Sus grădină, jos lumină,
Miez de ape dă să vină
Peste moartea-rădăcină…
Jos putere, sus tăcere,
Miez de ape tot îmi cere
Vamă, recea nevedere…
Sus descântec, jos încântec,
Miez de ape-n verde pântec,
Ochii, notele din cântec…
Sus amar, în jos prea dulce,
Noi, balanță pe o cruce,
Timpul ploile ne smulge…
Sus și jos încep să urce,
Eu, în tine, grea răscruce…
*
Mâinile tale, mâinile tale
Iarăși se pierd în a plângerii vale.
Mâinile mele, mâinile mele,
Vânt de blestem prăbușit peste iele.
Mâinile prinse în cruce sub cuie
Pe la răspântii au gust de gutuie.
Mâinile noastre uitate în pâine
Arse-n cuptor de ninsoarea de mâine.
Mâinile, mâinile cu luare aminte
Cred într-un trup înșelat de cuvinte.
Mâinile tale, mâinile mele
Abur de vis rătăcit în inele.
Mâinile mele, mâinile tale
Plasă de prins colbul zilelor goale.
Timpu-și răstoarnă epavele-n mine.
Largi constelații lucind în ruine.
*
Noi rătăcim într-o casă pustie,
Soarele-a plâns pentru zile o mie.
Șarpele casei odrasla-și alungă,
Timpu-și mai trage pe spate o dungă.
Ceasul de masă tot caută mâncare,
Timpul se scurge sin sparte ulcioare.
Jaru-ncolțește mlădițe în vatră,
Timpul beteag de sub lună mă latră.
Noi ne-ngropăm în izvor fără apă,
Timpul ne bea dintr-o spartă năstrapă.
Mamă, sorocul înnumără-l bine.
Dinspre păduri ziua mea nu mai vine.
Șarpele casei bea apa cu pumnii.
Tata-i plecat să păzească tăciunii.
Miere sălbatic-adun în găoace.
Geamănul meu în cristelniță tace.
De prin unghere toți sfinții coboară,
Mama i-așteaptă cu masa pe seară.
Eu dormitez într-o candelă spartă.
Geamănul verde și pielea mea poartă.
Cine-a strâmbat calendarul de rouă?
Mama mă-ngroapă în carne. Și plouă…
