Vasile Militaru s-a născut într-o familie foarte săracă de țărani (plugari) la 19 septembrie 1895 în localitatea Dobreni din județul Ilfov și a fost un scriitor naționalist și deținut politic sub regimul comunist. Din cauza lipsei mijloacelor materiale urmează numai patru clase. Debutează cu versuri încă de la vârsta de 15 ani, iar primul volum îi apare în anul 1919 cu titlul „Strop de rouă”.
Este remarcat și apreciat de Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță și Duiliu Zamfirescu. Începe să publice la ziarul Universul între anii 1927 – 1930. Notorietatea sa cunoaște o altă ascensiune după ce publică o serie de fabule în ,,Drum nou” și ,,Porunca vremii”. Este atras de teme precum ortodoxia, naționalismul, oamenii simpli și satul românesc, pe care le abordează în poeziile sale. Volumul „Psaltirea în versuri” (1939) este răsplătit cu Premiul Academiei Române.
Opera sa de căpătâi este volumul „Divina zidire” la care a lucrat peste 25 de ani, între 1928 și 1955. Acest volum reprezintă biblia versificată și ilustrată. După anul 1933 se apropie de Mișcarea Legionară și le dedică volumul „Temelie de veac nou” (1938) pe care îl semnează cu pseudonimul Radu Barda. Acest volum va atârna greu în procesele politice care vor urma. Scapă de arestări în repetate rânduri, însă refuzul său clar de a se pune la dispoziția noilor autorități îi atrage arestarea la 8 ianuarie 1959. Spunea cu vehemență că: „În poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul”.
A fost încarcerat la Pitești, unde a fost torturat crunt, la Craiova și la Ocnele Mari. Tribunalul Militar din Craiova l-a condamnat la 20 de ani de temniță grea pentru crimă și uneltire contra regimului, la 12 ani de închisoare pentru delictul de a deține publicații interzise, la 10 ani de degradare civilă și confiscarea totală a averii plus obligația de a plăti o amendă de 1.000 de lei cheltuieli de judecată. Manuscrisele ce i-au fost găsite la domiciliu au fost incendiate. Poetul nu a rezistat regimului foarte dur de detenție și la data de 8 iulie 1959 moare în închisoarea Ocnele Mari. Este înmormântat tot la Ocnele Mari sub un măr.
În anul 1965 poetul a fost deshumat la stăruințele soției sale și a fost reînhumat abia în anul 1968 la Cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor. „A fost găsit neputrezit și frumos mirositor” conform sitului mărturisitorii.ro. În conștiința multor români Vasile Militaru a rămas ca fiind autorul versurilor a două melodii arhicunoscute: „Din bucata mea de pâine” căreia i-a dat glas în ultimii ani Ionela Prodan și ,,Mama” (A venit aseară mama, din sătucu-i de departe…)”. Această ultimă poezie timp de 70 de ani i-a fost atribuită lui George Coșbuc, însă ea îi aparține lui Vasile Militaru și a fost dedicată prietenului său George Enescu care a și pus-o pe note.
Ne cheamă pădurea
Veniți, ai codrilor prieteni,
Veniți la ei, cu suflet viu,
Veniți cât brazii mai au cetini,
Veniți cât nu e prea târziu!
Pădurea e izvor de viață
Și-n ea strămoșii-au mers mereu
Ca-ntr-o biserică măreață,
În care cântă Dumnezeu!
Din bucata mea de pâine
Din bucata mea de pâine
Am crescut un om și-un câine
Omul azi m-a părăsit
S-a dus și n-a mai venit
Câinele mă recunoaște
Omul nu mă mai cunoaște.
Doar câinele mi-a rămas,
Mă apără de necaz,
Nu doarme zi și nici noapte
Mă păzește cu dreptate
Îl bat și îl dau afară
Sare gardul, vine iară.
Omul e și dușmănos,
Chiar de vorbește frumos,
Te vorbește-n față bine
Și-n spate lovește-n tine
Ce ai omule cu mine
Nu-ți fac nici o stricăciune.
Când am bani și o duc bine
Toată lumea e cu mine
De n-am bani și o duc rău
Nici cel neam nu-i neamul meu
Și atunci te-ntreb pe tine
Care-i om și care-i câine.
Hristos a Înviat!
Hristos a Înviat! Ce vorbă sfântă!
Îți simți de lacrimi calde ochii uzi
Și-n suflet parcă serafimii-ți cântă
De câte ori creștine o auzi.
Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poienița-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec și de măr.
În stupii de albină fără greș,
În vântul care sună mângâios
În ramura-nflorită de cireș
Dar vai, în suflet ți-a-nviat Hristos?
Ai cântărit cu mintea ta creștine
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simți măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simți mai bun, mai blând?
Simți tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ți-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ți gură?
Iubirea pentru semeni o simți jar?
O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânți: Hristos a Înviat!
Imnul neamului
Veniți, români din larga zare,
Mereu să fim uniți, mereu,
Să făurim o țară mare,
Să placă și lui Dumnezeu!
Și când spre noi veni-vor iar
Vrășmașii care vin și pier,
Noi să fim trăznet ce doboară
Stejari cu fruntea pân-la cer!
Să știe cei ce pradă vor
Că-aici va fi mormântul lor.
Că noi prin munți și văi mănoase,
Pe care ard făclii de maci,
Avem comori și sfinte oase:
Avem strămoși romani și daci!
Trăit-am veacuri de robie;
Strămoșii ne-au fost trași pe roți,
Dar am păstrat a noastră glie
Și vom păstra-o-n viață toți!
Rugăciune de pocăință
Sufletul din mine plin e de păcate
Și mereu colindă căi întunecate…
Însetat de viață, fără nici o pace,
El mereu pe voia diavolilor face;
Zilele trăindu-și una câte una,
Tot mai rob îl are pizma și minciuna,
Pe nedrept își face tot mai multă parte
De atâtea bunuri și plăceri deșarte.
Ca albina-n goană veșnic după miere,
Sufletu-mi aleargă după tot ce piere:
Patimile toate ca o apă-l fură,
Și-i trufaș, de moarte, și e plin de ură…
Mă cutremur, Doamne, și mă-neacă plânsul,
Când mă văd ca pomul fără roade-ntrânsul,
Ale cărui ramuri de omizi sunt pline,
Cum e plin de rele sufletul din mine!…
Suflete nebune, oare ce vei face,
Când de trupul șubred mi-te vei desface:
Când la judecată, nu vei putea duce
Nici o floare Celui răstignit pe cruce?…
