Cecilia Moldovan este o eseistă, prozatoare, traducătoare, poetă şi autoare de teatru, născută la 8 august 1950 în Bacău. Cu excepţia studiilor universitare, când absolvă Facultatea de Filologie, secţia româno-engleză a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, în anul 1972, toată viaţa sa este legată de municipiul Bacău. Înaintea studiilor universitare, a urmat cursurile Liceului „G. Bacovia”.
După absolvirea facultăţii activează ca profesor de limba engleză la Şcoala „Al. I. Cuza” şi la Colegiul Naţional „Ferdinand I” din Bacău. Este traducător autorizat de limba engleză din anul 1998. Numele său este asociat şi cu unele reviste, cum ar fi: „Romance” a Consiliului britanic (1993), „Entre nous” (1995 şi 1997), „Partie Prenante” (2001) şi redactor la revista cadrelor didactice „Atitudini”.
A debutat cu poezie în revista „Ateneu” în anul 2006. De la acest debut şi până a prima apariţie editorială nu a mai fost decât un pas. În 2006 îi apărea volumul de versuri „Ages/ Vârste” (bilingv). Acestuia i-au urmat „Nonvirtual” (versuri, bilingv, 2007), „Piruetă după cursuri” (file de jurnal, proză şi teatru, 2010), „Înger din oficiu” (versuri, 2012), „Mersul pe cant” (versuri, 2012), „Cartea de identitate a privighetorii” (versuri, 2013), „Stele de import” (versuri, 2014), „Şi cerul ne era aşa aproape” (versuri, 2015) şi „Simfonia mea albastră” (versuri, 2018). Versurile sale au văzut lumina tiparului în multe publicaţii de specialitate, în primul rând din Bacău, dar şi în prestigioasa revistă ce apare la Râmnicu Sărat de 12 ani, „Spaţii culturale”.
Graţie acestor performanţe literare, a fost primită în Uniunea Scriitorilor din România. Despre poezia Ceciliei Moldovan am să reproduc părerile unor personalităţi care nu fac afirmaţii gratuite. Mai întâi Paul Aretzu: „Cecilia Moldovan este o poetă rafinată, abordând o tematică diversă – o dovedeşte şi în acest volum -, excelând însă în domeniul spiritualităţii, urmărindu-şi cu atenţie procesele interioare şi raporturile cu ceilalţi şi cu divinitatea”.
Iar Mircea Petean decreta: „Cecilia Moldovan este o poetă de atitudine. Ea traversează comedia umană şi comedia literaturii de-a lungul şi de-a latul. Dar nu merge pe mijlocul străzii, ci preferă mersul pe cant şi pe bordură. Şi nimic din ceea ce îi răneşte sensibilitatea nu rămâne nesancţionat, în pofida unor reţineri lăuntrice mai mult sugerate decât rostite explicit”.
Semnatarului acestor rânduri nu-i rămâne altceva de consemnat decât, în afara faptului de a le da dreptate cronicarilor anteriori, faptul că Cecilia Moldovan este o poetă cu mult har, o poetă citită, o poetă care nu mimează şi nu ia la modul superfluu trăirile şi sentimentele pe care cititorul trebuie să le întâlnească într-o poezie. Ea chiar trăieşte poezia şi acest fior, ce revine iarăşi şi iarăşi ca un laitmotiv, este ca o perpetuă înviere. Deşi ne-am văzut de multe ori la activităţi literare în Bacău şi chiar la Buzău, nu am avut răgazul să-i spun aceste concluzii la care am ajuns. O fac acum, cu oarecare întârziere. Felicitări.
Patetica
e-atâta grabă
paşi mici
ca picături de ploaie vara pe asfalt
sau note alunecând într-o cascadă
un om e fugărit de o himeră
sau de o idee
eu nu ating pământul
să nu trezesc minunea
savurăm finalul
totuna cu începutul
între ele atâta Fugă
şi Tocată
atâta mers pe vârfuri
Eu tot aici sunt
Pe mine încă mă mai place
un pic soarele
când se duce la culcare
îmi lasă stelele să
stăm de vorbă
una îşi trage pleoapa
ca un girofar
semn că suntem conectaţi…
doar este ora noastră
şi tu stai cu faţa spre astrul
harnic (s)clipind
să desluşească dacă râzi
ori sufletu-ţi lăcrimează
dar, ştii, eu tot aici sunt
ades rochia de hârtie mi-o pun
să lustruiesc cuvinte
pentru atunci…
drumul înapoi
A căzut o aripă de înger
în grădina mea,
am fost aleasă s-o primesc,
aud liniştea – ascunzişul Tău…
are atâtea înţelesuri –
mă căznesc să deprind zborul lin,
să-Ţi cuprind şoapta,
să întrezăresc calea,
paşii desprinderii de mine
şi de parfumul florilor.
posibile chei pentru o mască
termin să mă machiez
aşezată la masa cu invitaţi
bruneta din faţă cu buze subţiri
îmi zice:
„parcă sprâncenele tale
nu mai sunt atât de arcuite
ştii, femeile aţoase le au aşa
zic:: „eu auzisem că
cele cu buze subţiri sunt aşa…
îţi stă bine cu buzele mai groase”
amândouă ştiam că
nici un creion dermatograf
nu face minuni
doar falsifică adevărul
şi noi – două hoaţe
de frumos
iubire translucidă
mi-ai dăruit de mult
o inimioară de cristal
ce atârna de-un fir
din părul tău
o ţin pe etajera de la cap
şi când în noapte vii pe vânt
ea începe-a bate încetişor…
o, firul e deja cărunt
ediţia princeps
sunt aşa cum sunt
cum am fost
în ultimii două mii de ani
fără chimicale
fără alchimii
cu un singur ochi
de serviciu
