Andrei Mureșanu (mai este scris și Mureșianu). Acesta s-a născut la data de 16 noiembrie 1816, la Bistrița, în familia unui mic întreprinzător, și a decedat la data de 12 octombrie 1863, la Brașov, fiind un poet și revoluționar român din Transilvania. A urmat școala normală săsească iar mai târziu liceul piariștilor, ambele școli din orașul natal. Din anul 1832 s-a mutat la Blaj, unde studiază filosofia și teologia la Academia Greco-Catolică. Coleg de studenție, dar cu câțiva ani mai mare,  îi va fi George Bariț.

Când acesta a părăsit Blajul pentru a prelua conducerea Școlii românești din Brașov, l-a adus cu el și pe Andrei Mureșanu. După doi ani, în 1840, ocupă postul de profesor la gimnaziul românesc până în anul 1849. Concomitent cu activitatea didactică colaborează la revistele lui Bariț cu poezie și proză. Așa îi cunoaște pe o parte dintre poeții din Principate: Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac și, mai târziu, pe Dimitrie Bolintineanu și  pe Vasile Alecsandri. Anul 1948 îl găsește printre fruntașii revoluției din Transilvania. În această perioadă scrie poemul „Un răsunet” ce devine marșul revoluționarilor români ardeleni pe muzica unui vechi imn religios anonim „Din sânul maicii mele”.

După înfrângerea ­re­voluției Andrei Mureșanu împreună cu George Bariț trece în Muntenia. Aici este luat prizonier de armata țaristă și dus până în nordul Moldovei. La întoarcere se stabilește la Sibiu, fiind funcționar. Continuă să scrie și să publice în revistele „Foaie pentru minte, inimă și literatură” și „Telegraful român”. În anul 1862, la Brașov, unde se stabilise între timp, îi apare singurul volum de versuri: „Din poeziile lui Andrei Mureșanu”. Acesta este premiat de societatea ASTRA cu 50 de galbeni. În ultimii ani ai vieții, Andrei Mureșanu este preocupat de traduceri. În acest fel traduce bună parte din „Nopțile” lui Young și din „Analele” lui Tacit.

După un an, poetul se stingea în sărăcie, în orașul de sub Tâmpa, „în urma unui morb nervos îndelungat”. A fost înhumat în cimitirul ­Bi­sericii „Sf. Treime” de pe Tocile. G. Călinescu scria despre poemul „Un răsunet” cunoscut încă de atunci sub titulatura de „Deșteaptă-te române!”, ce a devenit în anul 1990 imnul oficial al României,  „această marseilleză română a distrus restul poeziei lui Mu­reșanu, ce înseamnă totuși un pas în progresul poeziei ardelene profetice care avea să culmineze în Octavian Goga”.

Călinescu, prin această afirmație, pică și el în capcana pe care a întins-o fără să vrea George Bariț, cum că Andrei Mureșanu ar fi autorul unei singure poezii. Printre ceilalți sunt Iosif Vulcan, Aron Densușianu, George Sion și Titu Maiorescu. Nu același lucru se poate spune despre Mihai Eminescu cel care i-a analizat cu minuțiozitate poemele, iar în „Epigonii” Eminescu îl numește „preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”. Același Eminescu îi dedică un tablou dramatic într-un act intitulat simplu „Andrei Mureșanu”. Su­pranumele de „marseilleza românilor” a fost dat de Nicolae Bălcescu. În secolul al XIX-lea poeții scriau poeme lungi, cele mai multe de natură socială și cu pronunțat caracter istoric. Andrei Mureșan nu a făcut excepție. Din acest motiv vă propun spre lectură doar două poeme de-ale sale.

Către martirii români din 1848 – 1849

Dormiți în pace, umbre, martirii românimei,

Ce-ați îngrășat pământul cu sânge de eroi!

Bătrâni cărunți cu vază, voi floarea tinerimei,

Ce-n lupte sângeroase căzând, v-ați rupt de noi!

Pământul ne desparte, iar cerul ne unește

În patria cea sfântă, egală pentru toți,

Acolo nedreptatea și ura nu răzbește,

Nu cumperi cu vieața pământul de trei coți.

Voi v-ați plinit che­marea și sânta datorință,

Când pentru-a Patrii bine cu glorii v-ați luptat!

Păstrând viitorimei modelul de credință,

Ce patria ni-l cere ș-augustul împărat!

A voastre brave fapte sunt scrise-n istorie,

Iar dulcea suvenire în inimi de roman!

Mihalțul, Luna, Bradul, au dat dovadă vie,

Că nu e laș românul, nu fuge de dușman!

Un Iancu, un Buteanu, un Dobra ș-alți o sută

Vor sta pururea față cu orișice eroi,

Și până când națiunea română-i prevăzută

Cu stâlpi așa gigantici, nu-i pasă de nevoi!

Uniți-vă cu Mircea, voi umbre glorioase,

Al cărui nume-însuflă respect și la păgân,

Precum a lui bravure și fapte generoase

Fac sacră suvenirea-i la fiece român!

Uniți-vă cu Ștefan, principele cel mare

Ce-l recunoaște întreaga Europă de erou,

Subt care românimea scăpată de-apăsare,

Putea cu drept să zică, c-a re-nviat din nou!

Sau cu Mihai eroul și cu Ioan Corvinul,

Genii românimei d-a căror rari numiri

Ce luce-n istorie întocma ca rubinul,

Și astăzi se înfioară a turcilor oștiri!

Nu plângeți mame, fiii, că ei ne-au scos din moarte

Onoarea, existența, tezaurul mai frumos;

Prin sângele lor sacru s-a șters tirana soarte,

S-a stins pentru pururi suspinul dureros,

Surori, nu plângeți frații, că ei vă liberară,

De turmele rebele, al căror scop au fost:

Să taie tot, să arză, cu furie tătară,

La prunci, femei, fetițe, să nu dea adăpost.

Copile rușinoase, voi plângeți cu durere

Pre-amanții, cari în lupte cu glorii au căzut!

Dar nu știți, că-a lor ­ini­mi juraseră-n tăcere,

A fi eroi prin moarte, iar nu sclavi, ca-n trecut!

Dormiți, dormiți în pace, voinici feciori de munte,

Subțiri și-nalți ca bradul, cu brațe de eroi,

Dedați din tinerețe a merge tot în frunte,

A nu ști de pericul, de moarte și nevoi!

Iar voi, plăntuțe crude, ce-acum pășiți în lume,

Păstrați cu reverință acest act omenos,

Săpând profund în inimi al bravilor frați nume,

Ce sângele-și vărsară în câmpul glorios!

Eremitul din Carpați

Pe munți, de unde neaua cu greu se dezlipește,

Întocma ca și mușchiul de vechiul său copaci,

Pe unde om cu suflet atunci numai pășește

Când oarba soarte-a­duce vrun vânător ghibaci;

Aci, săpată-n pietre, se află-a mea chilie,

Sub fagi cărunți de zile, ce nu știu de săcuri;

Pe unde primăvara cu multă maiestrie

Așează-ale lor cuiburi ulii, șoimii și vulturi.

Un pat, un vas de apă, măsuța mea pătrată,

Pe dânsa tubul magic, de care mă servesc.

Cu aceste scule simple se află mobilată

Căsuța mea de munte în care locuiesc.

Eu n-am fugit de lume c-ar fi prea păcătoasă,

Cum fac părinți și mame ce intră-n monăstiri,

Ducând vieața aspră, nu însă virtuoasă,

Că-n lume e vârtute a fi domn pe simțiri.

Nici cred că e deșartă a omului silință

Spre tot ce mintea-n­cearcă, geniu-i deplinit, –

Străbate apa-n piatră și stric-a ei ființă,

De ce nu chiar și omul cu naltul său spirit?

O faptă glorioasă, păstrată-n istorie

Din evii barbariei străvechi ce au trecut,

Insuflă până astăzi curagi și bărbăție

Și-ndeamnă-a merge si­gur pe drumul început.

Pruncuțul mic de zile se-mpiedică și cade,

Se vaietă și plânge, se trage-ncetișor;

S-apucă cu iuțeală de verice palisade,

Să-și afle numai scopul de-a merge pe picior.

Popoare sugrumate se luptă cu tărie

A rumpe jugul aspru și mult apăsător;

Prin aste însă cheamă asupră-și o mânie

A celor ce le-apasă, și-n urmă-s prada lor.

Mă, toată încercarea de ceață ș-apăsare,

De sâlă și sclăvie e un triumf părut;

Căci spiritul culturei străbate de mirare

Și viitoru-nvață cu fruct de la trecut.

Martirii legei nouă, vărsându-și sacrul sânge

În cauza cea morală și plină d-adevăr,

Formară o falangă ce nu se mai înfrânge,

Și care stă de seculi, ca stâlpul cel de fier.

Cât pentru-a mea chemare aci-n singurătate,

Vă spun că am plăcere a fi un privitor

La tot ce se întâmplă prin urbi, cetăți și sate

Prin casă și-n afară la-n­tregul nost’ popor.

Ocheanul meu pătrunde la Dunăre devale

Prin negura din fumul gâtlegelor de foc;

Ce fac, ce cochetează colo în căpitale

Românii prin saloane, eu văd și-aud de loc.

Din timp în timp voi scrie, să știe fiecine

Pe cel ce s-amăgește prin jucării pruncești

De-și vinde fii și mamă în urmă și pre sine;

Pre cei ce varsă ura în inime frățești.

Iar dacă-un caz fatale ar da vot de pierire,

Ștergând din cartea vieții p-acest prea blând popor

Atunci în astă lume neavând vro mulțămire,

Aci p-o stâncă rece doresc ca să și mor!

DISTRIBUIȚI
loading...