Ceva s-a întâmplat cu USR după ziua de 26 mai 2019, când au avut loc alegerile europarlamentare. Ceva contra-partidului, în opinia mea. Am să povestesc cazul meu, pe care, cu regret, am constatat că-l regăsesc şi la alţii.
N-am avut nicio emoţie să votez USR/PLUS la europarlamentarele din mai, anul acesta. În 2012, mi-am promis că nu voi mai vota cu PNL, având în vedere alianţa criminală care a însemnat USL. Şi nu am mai votat, de atunci, cu liberalii. USL a însemnat o horă a desfrâului între social-democraţi şi liberali. S-a prăbuşit.
Acum, PNL nu mai e acelaşi. Nu e un partid perfect, nici pe departe, dar trebuie să fii orb ca să mai spui că, în acest moment, PNL este acelaşi partid toxic din vremea USL. Însă nu despre liberali vreu să vorbesc, pentru că eu sunt votant al USR, nu al PNL, aşa cum spuneam.
La eurorparlamentare, deşi nu ştiam care va fi candidatul Alianţei USR/PLUS pentru prezidenţiale, bănuiam că va fi fie Dan Barna, fie Dacian Cioloş. Îmi era, într-un fel, indiferent, mi-am spus că voi vota cu oricare dintre ei. Asta deşi, în 2014, în ambele tururi, eu am votat cu Klaus Iohannis. L-am votat pe Iohannis nu ca alţii, ca să nu iasă Ponta, ci pentru că eu am crezut în Klaus Iohannis. Între timp, însă, preşedintele m-a dezamăgit – prin tăcerea lui, când aveam nevoie să-l aud, prin lipsa de reacţie, în unele cazuri, faţă de protestele din stradă, prin „am decis să dau PSD încă o şansă”. Aşadar, aveam suficiente motive să votez acum, la prezidenţale, cu Dan Barna. Şi l-am votat.
Dar faţă de luna mai 2019, am votat cu Dan Barna nu pentru că am crezut în el. Ci dintr-un calcul pe care cu siguranţă şi l-au făcut şi alţii. L-am votat doar pentru că mi-am dorit ca Viorica Dăncilă să nu ajungă în turul doi. Oricâte greşeli ar fi făcut Dan Barna, şi a făcut multe din luna mai încoace, mi-am zis, într-un final, că PSD a făcut infinit mai multe. Apoi, spre deosebire de un politician, calculele mele, de cetăţean, se leagă exclusiv de binele ţării, de binele comun. Aşa l-am votat duminică pe Dan Barna, însă cu gândul clar că, în turul doi, voi pune ştampila pe Klaus Iohannis.
Ceva s-a întâmplat în USR, după europarlamentarele din mai 2019. Ceva ce cred eu, ca simplu votant al acestui partid, ar trebui remediat. De la aroganţa unor lideri ai partidului până la felul în care s-au raportat la presă, am văzut mai multe derapaje. Lui Dan Barna nu i s-a părut nimic anormal să meargă în studio la Antena 3, dar i s-a părut firesc ca atât el, cât şi apropiaţii lui să asmută tabăra de partid asupra jurnaliştilor de la Rise Project (dar nu numai). Lui Dan Barna i s-a părut firesc să solicite „DLAF să trimită de urgenţă documentele la DNA, pentru că ştim că asta e comanda politică pe care au primit-o”, referindu-se la documentele care-l vizau, din dezvăluirea celor de la Rise.
Ştiu că e complicat pentru unii să înţeleagă cum funcţionează presa, pe care o văd bună doar atunci când scrie despre „duşmani”, însă întreb doar atât: era OK când jurnaliştii scriau, inclusiv în campanii electorale, despre hoţiile PSD, nu? Era, căci nu am văzut pe nimeni, atunci, în afara pesediştilor, vociferând. Era bine când Dragnea cerea ca dosarele lui să nu mai fie anchetate de „procurorii securişti” de la DNA? Nu era, iar atunci Dragnea era criticat de „tabăra noastră bună”.
Apoi, bâlbâielile lui Dan Barna referitoare la relaţiile economice „fundamentale” ale României cu China şi Rusia, declaraţii îndulcite câteva zile mai târziu. Sau felul greoi în care Dan Barna a anunţat susţinerea guvernului propus de PNL, până într-acolo încât chiar partenerii lor din PLUS, prin vocea lui Dacian Cioloş, au cerut USR susţinerea acestui Cabinet.
Peste toate, dacă ar fi să aleg un singur lucru care, din luna mai şi până acum, m-a făcut să mă îndepărtez nu de USR, ci mai ales de candidatul la prezidenţiale propus de acest partid şi de mai mulţi dintre susţinătorii lui (asta deşi, duminică, l-am votat pe Dan Barna, aşa cum am spus), acel lucru ar fi agresivitatea. În ceea ce mă priveşte, am doza mea de agresivitate, recunosc, în privinţa borfaşilor care ne-au condus 30 de ani. Am ajuns până la a detesta tot ce înseamnă PSD şi Mafie. Însă, pentru mine, agresivitatea nu e un stil de viaţă. Nu într-o ţară în care să fii sfâşiat dacă critici un politician sau dacă deschizi gura contra valulului vreau eu să trăiesc. Chiar deloc.
Şi sper ca, de aici înainte, USR să fi învăţat ceva. Să tragă linie şi să vadă că democraţia nu se construieşte prin ură, prin reducerea la tăcere a celor care nu bat din palme la comandă. Sau, cel puţin, nu democraţia aceea senină în care cred eu. Şi în care îmi doresc să trăiesc.
(Text publicat în ,,Newsweek România”)
