De nici nu mai știu câți ani, Emilia Șercan ne tot prezintă cazuri de plagiate răsunătoare. Le citim, ne minunăm, ne mai enervăm, mai și râdem uneori, îi dăm like-uri Emiliei pe Facebook, îi spunem că face o treabă bună și o încurajăm să facă, singură, mai departe, la fel. Pentru că face singură tot ceea ce face. Și nu e simplu deloc. Da, un jurnalist e bucuros când munca lui ajunge la public, când are impact, când mai schimbă câte ceva în bine. E recunoscător și când primește o vorbă bună, o încurajare, mai ales când scrie despre niște indivizi corupți, hoți, plagiatori, cu influență mare.
Doar că un om nu poate schimba singur un sistem bolnav, deformat de zeci de ani. Sau îl poate schimba, dar până la un punct. Iar de la punctul ăla depinde ce mai vrea și restul societății să se schimbe și cât de mult se implică în acea schimbare. Cu like-uri pe Facebook nu se rezolvă mare lucru, că dacă s-ar rezolva ar arăta țara asta minunat. Și nici cu vorbe frumoase, spuse în șoaptă, să nu cumva să te audă nimeni, să nu te vadă nimeni, să nu te expui tu, să nu-ți faci ție probleme, nu se schimbă ceva.
De la un punct, lucrurile astea valorează fix zero în schimbarea unei societăți, a unui sistem. Vă spun din experiență: în vreo 20 de ani de presă, am primit, în particular, mii de cuvinte frumoase, încurajări, susținere de tipul: „Vai, dar ce muncă faci tu, mergi mai departe, bravo! Te susțin!” etc, dar când era vorba ca oamenii aceia chiar să facă ceva din ceea ce îmi spuneau mie că ar face pentru un bine comun, nici nu-i mai vedeam. Am auzit atât de multe vorbe goale și am văzut atât de multe lașități, încât nu pot spune că nu mă amărăsc când mă mai lovesc de ele, dar nu mă mai miră nimic.
În ultimele săptămâni, Emilia Șercan a publicat o serie de articole, plus ,,n” comentarii pe pagina ei de Facebook, privind inițiativa lui Sorin Cîmpeanu, ministrul Educației, de modificare a legislației care vizează evaluarea sesizărilor de plagiat. O inițiativă toxică, așa cum Emilia ne-a explicat în tot ceea ce a scris. Dacă vă uitați la ea pe Facebook, veți găsi toate aceste materiale de care vă spun.
Cum Cîmpeanu nu pricepe sau se face că nu pricepe semnalele de alarmă care sunt trase și continuă cu demersul lui, peste 300 de oameni, între care scriitori, profesori universitari, cercetători, reprezentanți ai unor ONG-uri și mișcări civice, jurnaliști, membri sau foști membri CNATDCU (Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, n.r.), oameni din orice latură a societății, cărora le pasă de ce se mai întâmplă prin țara asta, au semnat o scrisoare deschisă adresată lui Klaus Iohannis. Prin această scrisoare, îi cer public președintelui României, părintele proiectului „România educată”, să își spună punctul de vedere cu privire la consecințele pe care le va avea asupra funcționării CNATDCU inițiativa ministrului Cîmpeanu, dacă se va transforma în lege.
Eu am semnat această scrisoare deschisă și m-am bucurat să văd acolo, pe listă, mulți oameni pe care îi prețuiesc foarte mult. Cum spuneam: uneori, în afară de niște like-uri pe Facebook, e nevoie să facem măcar puțin mai mult.
Am văzut că premierul Florin Cîțu a fost întrebat de un jurnalist de la Epoch Times dacă știe despre această scrisoare, dacă va discuta ceva cu Sorin Cîmpeanu. A răspuns așa: „Nu… acum am văzut această scrisoare, o să am o discuție după această scrisoare să văd dacă există fenomenul și dacă există… sau cum vede domnia sa acest lucru”. Apoi, a fost întrebat dacă va avea o discuție și cu semnatarii scrisorii (cu reprezentanții lor, bineînțeles), având în vedere că acolo sunt și niște nume grele din rândul intelectualilor români. Iar domnul Cîțu a răspuns că „dacă semnatarii scrisorii vor veni spre mine, voi avea o discuție cu ei, bineînțeles…”.
Înțeleg că sunt alegeri în PNL și că premierul Florin Cîțu e mai ocupat, în perioada asta. Dar, ca sfat gratuit de comunicare, de strategie politică, de bun simț, în final, i-aș transmite domnului Cîțu ca, atunci când niște oameni de care ar trebui să țină cont – ca mulți dintre cei care au semnat scrisoarea – trag un semnal de alarmă în privința unor lucruri controversate pe care vrea să le facă un ministru din cabinetul lui, poate n-ar fi rău ca el, premierul României, să le deschidă ușa acelor oameni și să îi invite să vorbească cu ei. Nu să aștepte să fie rugat să îi primească în audiență, la Palat.
