Tradiții culturale la Buzău și Râmnicu Sărat

Străveche vatră de pământ străbun, pe bună dreptate numit spaţiu de interferenţă românească, Buzăul s-a afirmat timpuriu şi printr-o bogată activitate spirituală, înscriindu-se, şi prin realizările din acest domeniu, între vechile centre culturale ale ţării.

Despre o viaţă culturală în vechiul târg al Buzăului găsim informaţii în documente din secolul al XVI-lea, care fac referiri la activitatea „şcolilor” de pe lângă Episcopia Buzăului şi mănăstirile din cuprinsul judeţului unde, alături de cunoştinţe de scris şi citit, se preda, pe notaţia orientală, şi muzica. Contribuind, potrivit concepţiilor şi cerinţelor vremii la educaţia estetică a celor care-i urmau cursurile, Școala de muzică psaltică din Buzău s-a bucurat de un anume prestigiu, datorat unor profesori şi compozitori de renume, între care Varlaam, Macarie, Neagu Ionescu, Nicolae Severeanu etc. În decursul timpului, sub îndrumarea  competentă a acestor dascăli, aici s-au pregătit  elevi care mai târziu s-au afirmat prin pregătirea şi talentul lor, între aceştia se afla şi Theodor Georgescu, autor al primelor romanţe româneşti.

Cu tradiţii adânci în viaţa spirituală a poporului nostru, muzica populară, transmisă din generaţie în generaţie prin intermediul unor neîntrecuţi rapsozi, a fost cultivată cu multă dragoste şi pe meleagurile Buzăului. Dovadă sunt câteva fresce din biserica veche de la Verneşti (ctitorie de secol XVIII), care redau o horă populară. Către sfârşitul secolului al XIX-lea, în localităţi ca Monteoru, Gura Teghii, Fişici, Balta Albă, în care erau amenajate staţiuni balneoclimaterice, concertau cunoscute tarafuri. La Monteoru au poposit şi trupe de operă şi operetă, şi chiar renumiţi artişti ai varieteului francez şi german. La Bâsca-Gura Teghii, concerta pe la 1883 „Banda lui Năstase”, iar renumitul pictor Gheorghe Tattarescu, crescut de la vârsta de 6 ani în casa unchiului său, pictorul Nicolae Teodorescu, schiţa, în 1852, pe un caiet, o horă şi câţiva lăutari în costume de epocă, întâlniţi în excursia pe care o făcuse în Munţii Penteleului.

La Râmnicu Sărat, lăutarii de aici, renumiţi interpreţi ai cântecelor populare (doine, balade, melodii de joc şi de petrecere), delectau şi satisfăceau gustul pentru frumos al marilor proprietari ai locului. Pentru că faima lor i-a făcut remarcaţi şi apreciaţi, erau invitaţi chiar la petrecerile domneşti. Astfel, în 1827, la palatul lui Vodă Ghica concerta orchestra de la curtea paharnicului Alecu Nicolescu (la acea dată în vârstă de 23 de ani), condusă de vestitul Cocoratu. Şi la Buzău, marii proprietari îşi aveau orchestrele lor, interpreţii provenind din rândul robilor ţigani de la curte. O astfel de orchestră concerta la curtea marelui proprietar Dumitrache Hrisoscoleu, a cărui reşedinţă se afla la marginea oraşului, spre fosta Întreprindere de In şi Cânepă (ruinele au fost „rase” în anii ’80 pentru prelungirea liniei de centură). Buzăul secolului al XIX-lea, apreciat ca un important centru de cultură muzicală din Muntenia, se mândrea că deţine una din cele două „muzici europene”, denumite astfel după componenţa instrumentală şi repertoriul cult abordat.

Cursuri de muzică predate în școli

Asistăm în această perioadă şi la încercări ce vizau introducerea muzicii ca obiect de studiu în şcoală. Astfel, într-un document din 18 mai 1826 „referitor la rânduirea în oraşele de prin judeţe a câte doi dascăli”, se preciza ca unul să fie de gramatică, iar celălalt de muzică. Preocupat de această idee, Nae Ionescu,  institutor la Şcoala Primară nr. 1 de băieţi (deschisă la 18 aprilie 1832), solicita, printr-un memoriu adresat la 3 noiembrie 1860 Eforiei Şcoalelor, să i se permită să predea fără plată lecţii de muzică vocală. Dintr-un raport al directoarei Şcolii Primare nr.1 fete, Elena Ghinea, reiese că muzica vocală nu figura în programa de studiu, propunându-se ca în zilele de luni şi vineri să fie predată, câte o oră, şi această disciplină. Ca maestru  de muzică vocală a funcţionat Răducanu Grigorescu, iar de la 16 septembrie 1863 (ordin de numire 33838/1863), Ştefan Constantinescu, menţionat în documente până în anul 1870.

Programa analitică după care îşi desfăşura activitatea Institutul de Băieţi „Cultura” (înfiinţat la 16 august 1883) includea, pe lângă celelalte obiecte de studiu, cursuri de pian şi vioară, iar elevele Liceului Modern de domnişoare din strada Plevnei nr.12 (înfiinţat în 1900) luau lecţii de pian, canto şi pictură. Pianul figura şi în programa de studiu a elevelor de la Pensionul „Modestia”. Societatea Filarmonică „Lyra”, înfiinţată în anul 1896 şi reorganizată în 1898, avea peste 100 de membri, fiind structurată pe trei secţii: orchestră, canto şi iniţiere începători. Au mai funcţionat societăţile culturale „Doina” (1905-1912), „Armonia” (1922), „Amicii Artei” (1924), Societatea Corală „Spiru Haret” (1926, 1932-1947), Societatea Corală „Cântarea României” (1935) etc.

Preocupările pentru iniţierea şi educarea muzicală a tinerilor au fost o constantă a activităţii soţilor Nicolae Severeanu şi Maria Micheru-Severeanu. Compozitoare, critic muzical, pianistă şi autoare de manuale şcolare, Maria Micheru-Severeanu deschide, începând cu 1 noiembrie 1894, la locuinţa sa, o şcoală de muzică unde se predau principii de armonie, canto şi vioară.

O prezenţă deosebită în viaţa muzicală a Buzăului a fost şi orchestra militară (fanfara) a Regimentului 8 Infanterie Buzău, care delecta vizitatorii parcului Crâng în timpul orelor de promenadă.

Activitatea corală, ale cărei începuturi datează din anul 1890, având ca iniţiator  pe Nicolae Severeanu, continua o mai veche tradiţie – corul pe patru voci înfiinţat în anul 1878 şi condus de muzicianul şi profesorul Nae Ionescu, sub bagheta căruia au deprins tainele muzicii renumiţi interpreţi. Mai târziu, în cadrul acestei formaţii corale şi-au făcut ucenicia Vladimir Maximilian, Nae Leonard, Aurel Costescu-Duca, Iulian Andreescu, Ştefan Lăzărescu ş.a.

Bogăţia şi varietatea folclorului buzoian au fost, în decursul timpului, obiect de studiu sau au servit ca temă de inspiraţie în lucrări corale şi simfonice. Nicolae Severeanu, profesor, dirijor şi fondator de cor, critic muzical şi autor de manuale şcolare, tipăreşte în anul 1904 prima culegere de folclor muzical: „Colecţiune de cântece naţionale, bătrâneşti şi călugăreşti, aranjate în notaţia bizantină”. Din iniţiativa şi sub conducerea sa apare, între anii 1912-1915, revista muzicală „Ion Cucuzel”, în paginile căreia, sub semnătura unor prestigioşi colaboratori, au apărut articole de teorie muzicală, armonizări şi prelucrări de folclor. Au armonizat şi prelucrat folclor din zona Buzăului compozitorii Ioan Vicol, Paul Constantinescu, Ion Croitoru ş.a.

Un cimpoier buzoian, invitat la Budapesta de Bella Bartok

De un binemeritat prestigiu s-au bucurat, la vremea respectivă, şi constructorii de instrumente muzicale populare. Ion Papuc, cimpoier din Beciu, a fost invitat, în anul 1931, la Budapesta, de către Bella Bartok, plăcut impre¬sionat de instrumentul pe care şi-l confecţionase, dar mai ales de măiestria cu care a interpretat câteva melodii populare. Înregistrarea făcută atunci se păs¬trează în Arhiva Internaţională de Folclor „Bella Bartok” din New York. O altă prestigioasă instituţie, Muzeul de Etnografie al ONU de la Geneva, are în colecţia sa şi câteva fluiere şi tulnice confecţionate de meşterul Ion Gheorghiţă Roşu din satul Pleşcoi.

Şi artele frumoase şi-au găsit la Buzău un teren propice de afirmare. Neîntrecuta măiestrie a „zugravilor de subţire” o putem admira în vechile lăcaşuri de cult, o notă distinctă făcând cele de la Bradu, Berca, Râmnicu Sărat, Ciolanu, Verneşti, Cândeşti, Buzău etc., care păstrează, aproape nealterată, creaţia unor mari maeştri ai penelului, între care renumitul Pârvu Mutu – zugrav (Râmnicu Sărat, Berca), Mereuţă – zugrav (Ciuta), Nicolae Teodorescu şi nepotul său, Gheorghe Tattarescu (Catedrala Episcopală, Banu, Ciolanu, biserica şi casele Bagdat din Râmnicu Sărat etc.), iar mai târziu, Nicolae Nicoleanu, Şolescu (născut în anul 1880 la Gura Dimienii), Matei şi Titel Benea ş.a.

Înfiinţată în anul 1831 şi condusă de Nicolae Teodorescu, ridicat mai târziu pentru meritele sale la rangul de pitar, Şcoala de zugravi de subţire de pe lângă Episcopia Buzăului a avut un rol important în pregătirea şi îndrumarea multora dintre semnatarii capodoperelor din lăcaşurile de cult amintite. O atenţie deosebită s-a acordat specializării elevilor în tehnica pregătirii culorilor şi realizării portretelor, punându-se accent, mai ales, pe activitatea practică. Împreună cu maestrul lor, elevii şcolii au realizat minunate compoziţii ce pot fi şi astăzi admirate şi apreciate în diverse biserici din oraş şi judeţ.

În peisajul spiritual al vechii urbe a Buzăului s-a afirmat, la sfârşitul secolului al XIX-lea (1872-1878), ca un viguros talent, Ion Andreescu, profesor de caligrafie şi desen la Seminarul Teologic (înfiinţat în anul 1836) şi la Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” (înfiinţat în anul 1867, actualmente Colegiul Naţional „B.P.Hasdeu”). După ce, cu răbdare şi competenţă, îşi făcea datoria de dascăl, el cutreiera oraşul, crângul şi satele din împrejurimi, surse de inspiraţie pentru remarcabilele sale peisaje care, prin modul lor de realizare artistică, subliniază firea sa înclinată spre contemplare şi sobrietate.

Întâlnind la una din expoziţiile sale, organizată la Ateneul Român, pe Gogu Iliescu, mare proprietar din judeţul Buzău şi iubitor de artă, Nicolae Grigorescu acceptă invitaţia acestuia şi, timp de două veri (1901-1902), este găzduit la conacul de la Cândeşti. Are astfel prilejul de a cunoaşte, admira şi imortaliza pe pânzele sale ineditul peisajului buzoian, realizând, aşa cum reiese din confesiunile gazdei sale, circa 60 de tablouri în care natura şi oamenii se îngemănează într-o frumoasă armonie.

În deceniile următoare s-au afirmat talentaţii artişti plastici: Ştefan Popescu, Grigore Negoşanu, Adina-Paula şi Alexandru Moscu, Eleonora Co­dreanu-Dobrovici, Margareta Sterian, Constantin Petrescu-Dragoe, Petre Ior­gulescu-Yor ş.a.

Meşteşug cu vechi tradiţii, sculptura ţărănească în lemn şi piatră a fost (şi este) practicată în câteva zone cu tradiţie – Ciuta-Măgura, Bădeni-Năeni-Pietroasa, dar şi în alte localităţi din zona de deal şi de munte. În lungul drumurilor, în curţi, la hotarele dintre proprietăţi, întâlnim la tot pasul stâlpi de pridvor, coloane, ghizduri de fântână, pietre sau cruci de hotar, râşniţe, teici, uluce, linuri etc., locuinţele şi porţile, mai ales cele din zona de deal şi munte şi chiar şi de la câmpie, fiind decorate cu minunate traforuri din lemn. Existenţa unor zone bogate în piatră, neîntrecuta măiestrie a meşterilor pietrari buzoieni sunt argu­mente solide care explică nu numai numărul mare de lucrări realizate, de o deo­sebită valoare istorică şi artistică, ci şi talentul, măiestria şi sursele de inspiraţie ale acestor creatori proveniţi din rândul ţăranilor.

Piesă-unicat în istoria artei medievale românești, la Rm. Sărat

Admirabilele lucrări de artă, monumentalele portaluri, ancadramente de uşi şi ferestre, ornate cu elemente fito şi zoomorfe, surprind şi încântă prin ori­ginalitate şi măiestrie. Semnalăm totodată existenţa până nu demult, la Râmnicu Sărat, în incinta ansamblului monumental „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie de stil brâncovenesc, a singurei cariatide din istoria artei medievale româneşti – stâlpul atlant din sala gotică a complexului, cunoscut ca „Samson călărind un leu”. Plasat în mijlocul trapezei, stâlpul-atlant, sprijinit pe temelia lui puternică, purta pe umeri arcade ogivale ale căror capete se rezemau pe steme ale Ţării Româneşti. După organizarea, în spaţiul respectiv, a unei săli de clasă, „Samson” este expus o vreme în parcul oraşului, după care, la insistenţele intelectualilor din localitate, în urma unei virulente campanii de presă, este transferat la Muzeul de Artă Brâncovenească de la Mogoşoaia. Şi un amănunt nu lipsit de importanţă – unul din sculptorii epocii brâncoveneşti, Lupu Sără­ţean, era originar din Râmnicu Sărat.

Urmare firească a acestei bogate tradiţii, Tabăra de sculptură de la Măgu­ra, ctitorită în vara anului 1970 în frumoasele poieni din apropierea Mănăstirii Ciolanu, unde-şi doarme somnul de veci pictorul Nicolae Teodorescu, a devenit, prin zestrea sa, dăruită an de an judeţului Buzău, un autentic şi valoros muzeu în aer liber. Pe parcursul a 16 ediţii, au fost realizate aici 256 de lucrări datorate unor renumiţi artişti plastici, între care George Apostu, Radu Aftenie, Napoleon Tiron, Horia Flămându, Cornel Camarovski, Gheorghe Coman ş.a. Cunoscută pe plan naţional, dar şi în străinătate, tabăra surprinde şi încântă prin monumenta­litatea  lucrărilor, adevărate metafore în piatră.

De o deosebită originalitate şi valoare artistică este şi sculptura în lemn, între capodoperele genului fiind uşile împărăteşti de la biserica fostei mănăstiri Berca, sculptate în lemn de nuc, coloanele aflate în diferite alte lăcaşuri de cult, decorate cu splendide elemente fito şi zoomorfe, ca şi iconostasul-baldachin din Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, de la Râmnicu Sărat. Meşteri anonimi au cioplit cu răbdare şi cu un deosebit simţ al frumosului, nenumărate obiecte de uz casnic: ciubere, tipare de caş, linguri, furci de tors etc., măiestrit decorate, devenite astăzi, cele care înfruntând vremurile au ajuns până la noi, documente etnografice de o incontestabilă valoare patrimonială.

Parte integrantă a creaţiei populare, arhitectura ţărănească din zona Buză­ului şi Râmnicului, cu elemente ce atestă deplina unitate la scara întregii ţări, constituie o certă şi veritabilă mărturie a statorniciei şi dragostei pentru frumos, dovada unei inegalabile îndemânări în a transforma lemnul pădurilor în adevărate bijuterii.

Începând cu secolul al XVII-lea, Buzăul se remarcă şi printr-o însemnată activitate tipografică. În tipografia înfiinţată în anul 1691 pe lângă Episcopia Buzăului, a şasea din Muntenia la acea dată, s-au tipărit cărţi în limba română, răspândite şi în Transilvania, Moldova, Basarabia. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, se vor înfiinţa noi tipografii, de sub teascurile cărora vor ieşi diverse publicaţii. Amintim tipărirea, în anii 1839-1840, a primului periodic buzoian, Vestitorul bisericesc–gazetă religioasă şi morală, iar în anul 1874, a gazetei Independenţa Română, până astăzi tipărindu-se peste 400 titluri de ziare şi reviste.

Adepţii Thaliei asistă, în anul 1852, la primul spectacol de teatru prezentat la Buzău de o trupă din Brăila, din ianuarie 1882 începându-şi activitatea „Trupa actorilor români din localitate”.

Cea de-a şaptea artă îşi are începuturile la 12 septembrie 1904, dată la care antreprenorul Nicolae Mihăilescu solicita primăriei autorizaţie pentru „mai multe reprezentaţiuni de kinematograf”.

Toate acestea sunt, credem noi, argumente în sprijinul ideii că buzoienii și râmnicenii, preluând şi îmbo­găţind cu noi valori creaţiile înain­taşi­lor, au trans­mis generaţiilor viitoare inegalabile dovezi ale priceperii, dragostei de frumos şi de pământul strămoşesc, autentice dovezi de statornicie şi cuget românesc.