Alexandru PRIPON
Prima parte a acestui text a semnalat existența forumurilor – în acest caz, secțiunea de comentarii aferentă unui articol apărut într-o publicație online. Apoi mi-am exprimat teama că ideile expuse acolo, adesea virulent, pot fi tentative de manipulare, în timp ce aparența unei mulțimi de comentatori poate fi indusă de existența unor conturi multiple, aparținându-i unei singure persoane. Corul din tragediile antice, ca personaj colectiv, reprezenta opinia publică. Comentatorul locvace de astăzi ar vrea să reprezinte o colectivitate întreagă. Iar asta e cam mult, mai ales că inevitabilele discuții de pe forumurile publicațiilor se transformă, nu arareori, în confruntări cu vorbe contondente, urmărind antagonismul, nu lămurirea.
Trecând peste absurdul situației (care ar putea fi prevenit de un administrator îndemânatic, prin filtrarea IP și prin alte procedee pe care cei fie și un pic inițiați le cunosc), trebuie remarcată o anomalie: există din ce în ce mai mulți cititori care s-au transformat din „consumatori” de presă în martori încântați ai bumbăcelilor virtuale. Și, astfel, din loc dedicat comentariilor, spațiul acela a devenit un decor de telenovelă, presărat cu injurii, amenințări și lozinci de tot felul. Inutil să mai subliniem în ce măsură afectează respectivele manifestări, până la mototolire, actul jurnalistic, munca unui autor de articol care nici măcar nu mai are importanță, atâta timp cât în josul paginii se desfășoară lucruri ceva mai palpitante, cu aspect cazon și, pe alocuri, poate, cu răsplata în ziua de salariu…
Unele publicații online au dezactivat, măcar temporar, comentariile. Altele au moderatori nevoiți să „măture” atent și să elimine deșeurile, provocând reacții dure, cum ar fi: „De ce ați șters comentariul meu? Nu vă convine că eu spun adevărul și voi nu?” (de spus nu este niciodată greu, mai ales sub confortabilul anonimat oferit de internet și un nume de utilizator). Iar altele permit camparea corurilor gălăgios-beligerante, pur și simplu, de parcă totul ar fi în regulă.
Aspectul interactiv și recepționarea unui feedback direct, nemijlocit, nu justifică impresia care s-ar putea crea, fie ea în completarea sau paralelă articolelor utilizate ca pretext de persoanele puse pe harță. Deoarece consumatorul de presă poate considera comentariile ca pe niște adaosuri utile, ajungând la concluzia eronată că opinia publică este într-adevăr reprezentată de „cor”.
În timp, ideile preluate din forumurile publicațiilor capătă valoarea conferită de vârstă și de omniprezență. Altfel spus, dacă auzi (citești) suficient de mult aceeași idee, parcă și repetată de multe surse, aceasta devine adevărată, fără doar și poate. Se transformă, forțând puțin termenii, într-un fel de dogmă – definită, din vremurile vechi, drept quod semper, quod ubique, quod ab omnibus creditum est (ceea ce a fost crezut întotdeauna, pretutindeni și de către toți). Iar dacă existența dogmelor, privind din punct de vedere teologic, are ca scop imuabilitatea învățăturilor de credință, este eronat, riscant să transformăm în adevăruri incontestabile ideologiile volatile ale contemporaneității. Imaginile create astfel îi pot deturna pe mulți din drumul către o devenire coerentă, azvârlindu-i pe coclauri, în antagonism, tributari luminilor și umbrelor ciclice.
Bănuiesc eu că (inclusiv) așa au fost statornicite candidaturi bizare la prezidențiale, decizii guvernamentale stranii și alte evenimente, noi sau vechi, rămase fără explicații plauzibile. Până la urmă, ar fi jenant să nu ne raliem la consensus omnium (unanimitate), iar Vox populi, vox Dei (vocea poporului [este] vocea lui Dumnezeu), însă ce ne facem când asentimentul general se dovedește a fi doar o iluzie, plămădită, poate intenționat, interesat, de câțiva oameni vocali?
Merită privit, cumpănit și decis dacă, obținut în eprubetă și „scăpat” în mijlocul mulțimii, antagonismul și aparența ne vor duce altundeva decât către lenta, inerenta prăbușire adoptată ca mod de viață în ultimele zeci de ani. Din acel moment fatidic în care ne-am supus lozincii, unde tonul scuză vocea, rima scuză ritmul, scopul scuză mijloacele…
