Alexandru PRIPON
Ceea ce părem a fi tinde să scuze alte și alte metehne, lipsuri și suferințe. Iar vremurile care vor veni vor decide în ce măsură a fost totul bun sau rău, separând grâul de neghină. Asta dacă, Doamne ajută, ceea ce se presupune că ne vindecă nu ne va ucide, pe parcursul drumului către un cu greu previzibil final.
Nu este simplu să clădești inutile turnuri de fildeș pe temeliile străvechilor bordeie. Și nici nu există o explicație coerentă pentru acest efort bizar. Suntem ceea ce suntem, ca o insuficientă concluzie a veacurilor trecute, explicație a cărunteții vremurilor, dar nu și a lipsei lor de cumpătare. Deoarece întotdeauna vremurile vor fi, desigur, vinovate, nu oamenii care le croiesc, conform unor planuri elaborate pe genunchi și explicate exhaustiv, timp de generații întregi. Erori care au fost, lămurite cât mai credibil celor care vor fi…
Mă întreb cât va mai persista antagonismul care ne-a smuls din noi înșine. Antagonismul dădăcit și prea mult hrănit vreme de nenumărate momente amare, când ne-am fost străini unii altora. Locul a fost potrivit (cum altfel?), timpul a fost la fel de prost ales ca oricare altul (trebuie să recunoaștem), iar acțiunile născute acolo și atunci au fost chinuitor de neinspirate (atât, fără nicio justificare plauzibilă). Apoi, după ce s-a scris și transcris, până la neasemănare, trecutul, am repetat aceleași greșeli, cu nonșalanță, redefinind firescul.
Încă de la revărsarea puroiului comunist peste aceste meleaguri, s-a pus în aplicare un plan grotesc de înfierare „cu mânie proletară” a valorilor existente – posibile piedici plasate pe drumul către „bunăstarea și progresul” care n-au fost nicicând reale. O societate divizată nu doar că este mai ușor de intoxicat cu idei recitate sforăitor, ci devine și mai simplu de împins, încolo și încoace, după cum o cer interesele de moment. Nu am fost noi niciodată cu desăvârșire uniți, însă parcursul inextricabil prin doctrine și manifestări ale aparenței a dus la o tot mai nouă și chinuitoare soartă rezervată vecinului, nu doar caprei lui.
De la o vreme, bunele și relele care ni se întâmplă sunt însoțite, gălăgios, de coruri, precum tragediile antice. Grupuri de persoane se erijează în personajul colectiv menit să reprezinte opinia publică, lăudând și criticând, după caz. Sunt citate relaxat ideologii, sunt răcnite sloganuri, sunt blamați unii și alții, în așa fel încât se induce, cumva, un sentiment de lehamite vizibilă – decât să mai comentăm și noi, mai bine îi lăsăm pe alții, care par să aibă îndeletnicirea corală în fișa postului. Nu e greu să ne imaginăm că acei comentatori virulenți ori blânzi se află sub oblăduirea cuiva, care are acces și la comutatoare, și la întrerupătoare. După cum ne putem imagina că unii potentați, din vremuri trecute și nu încă, ascultând uralele corului, chiar se consideră apreciați pentru faptele comise (am vrut să scriu „îndeplinite”. Vă rog să modificați dumneavoastră), uitând convenabil numărul și numele angajaților. Dar imaginația este, astăzi, cam ultimul lucru despre care putem afirma că ne lipsește.
Nu vom insista asupra modalităților de punere în practică a propagandei. Vom semnala, însă, un fapt nedorit, chiar supărător. Publicațiile online au, de obicei, la finalul articolelor, un spațiu dedicat comentariilor. Acolo ar trebui să își spună părerea cititorii în privința textului publicat. Din păcate, acest spațiu a fost, în multe locuri, transformat în tabără (conform DEX, „loc de dispunere temporară a trupelor, amenajat în afara localităților în scopul instruirii soldaților în condiții de campanie”) a membrilor corului mai sus menționat. Indiferent de subiectul articolului, comentariile au cam același conținut și urmează cam aceeași linie, transformându-se în confruntări violente, atunci când apar opinii diferite, sau în îmbrățișări călduroase, atunci când este câștigat vreun adept. Bănuiesc de mult că unele persoane au multiple conturi pe acel forum, ceea ce le permite să-și aplaude propriile postări ori să se certe, sub aparența unei mici mulțimi, cu adversarii.
Iar această aparență a mulțimilor năboite în dialog antagonic ori amical, pe marginea unui subiect, adesea răstălmăcit, dăunează grav strădaniei jurnalistice, devenind, nu arareori, un soi de pustulă ivită pe marginea actului de informare. Este subminată intenția autorului și deturnată ideea de fond, ceea ce le induce persoanelor neprevenite impresia că au citit un text despre… cu totul altceva.
Însă despre modalitatea de funcționare a mecanismului vom discuta puțin mai târziu, lămurind cum se face că tonul scuză vocea, rima scuză ritmul, scopul scuză mijloacele.
