Statuile înmuguresc în balanță pe aripile păsărilor

Constantin MARAFET

Bună dimineața! Nu cred că a mai început cineva un articol cu „Bună dimineața”, dar chiar e dimineață și, de ce nu?, iată un început bun de articol. Intri direct în contact cu cititorul așa cum soarele intră în acest moment prin jaluzele, în fâșâit de lumină confuză, fără un anunț prealabil. Nu a bătut nici la poartă sau în tocul geamului. În fine, chestie de educație. Îmi şterg ochelarii cu o pâslă neagră pentru că vreau să văd totul limpede. Am o dorință vie de a critica un critic literar, și nu unul oarecare, ci unul cu notorietate, adică un membru al Uniunii Scriitorilor, și anume doamna profesor Mioara Bahna.

Toată noaptea am citit vol. al IV-lea din cartea „Din marmura soclurilor. Laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură”, autor distinsa Mioara Bahna. Citisem primul volum și am fost impresionat. Volumele 2 și 3 nu le-am citit pentru că, din păcate, nu am intrat în posesia lor.

La primul volum m-am pronunțat ca un cititor sfios și cu multă admirație pentru efortul sisific al Mioarei Bahna, pornind chiar de la cumpărarea cărților autorilor în cauză, uneori o mică aventură, multe dintre ele nefiind traduse sau editate la noi în țară, apoi parcurgerea, înțelegerea și consemnarea în recenzii. Îmi păstrez aceeași convingere și admirație și la cel de-al patrulea volum, și vor mai fi, aşa cum ne anunță chiar autoarea în prefață. Pentru munca aceasta deloc ușoară, nefiind la îndemâna oricui, ar trebui ca însăși autoarei să i se acorde Premiul Nobel şi spun asta cu toată sinceritatea. Într-o lume în care 90% dintre oameni nu au scris nici măcar o scrisoare sau nu au citit o carte, Mioara Bahna îi citește pe toți laureații Premiului Nobel și-i rămâne timp să ne citească și pe noi. Magnific!

În argumentul care însoțește cartea, „Din inepuizabila poveste a Nobelului literar”, autoarea ne reamintește, întocmind chiar o listă cu autorii din cele patru volume de până acum, că au fost 68 de scriitori cărora li s-a decernat cel mai râvnit premiu de pe planetă, Premiul Nobel, începând cu înființarea premiului, 1901, și până astăzi. Interesant mai este și un alt aspect. Autoarea nu se rezumă doar la poeți sau prozatori, dramaturgi etc., ci la toți cei cărora li s-a acordat Premiul Nobel și vorbeşte despre ei în ordinea în care au primit acest  premiu.

Interesantă și fascinantă este această poveste a Nobelului, dar mai interesantă cred că ar fi fața nevăzută a acordării lui. Mă gândesc cu groază la intrigile, la sușotelile de la colțuri, la aranjamentele care vor fi fost sau nu.

Volumul al patrulea începe cu anul 1924. Câștigătorul din acel an a fost  Władysław Reymont (1867-1925), „pentru grandioasa sa epopee națională” „Țăranii”. După ce face o trecere în revistă a vieții și operiei lui Władysław Reymont, necesară și utilă spun eu pentru noi toți, cititorii sfioși, ne introduce în viața cărților, prin „De la teatrul lumii, la cel de pe scenă – „Comedianta”, cartea de început a autorului, apărută în România în 1984, la Editura Univers, carte care „face parte dintr-o dilogie, împreună cu „Fermenty” („Frământări”) și este, în primul rând, romanul unui destin neliniștit, cel al personajului central, Janka/ Jania/ Janina Orłowska”, ne spune Mioara Bahna.

De la 1924 autoarea trece la anul 1930, descriindu-l pe Sinclair Lewis, primul scriitor din Statele Unite căruia i s-a acordat acest prestigios premiu „pentru forța și plasticitatea artei lui descriptive, precum și pentru darul de a crea cu ascuțime și umor personaje reprezentând tipologii noi”. Sinclair Lewis a scris proză – nuvele și povestiri – și romane. Interesant mi se pare și acest episod din viața lui Sinclair. „În 1925, pentru unul dintre ele, „Arrowsmith”, i se acordă Premiul Pulitzer pentru Literatură, însă scriitorul refuză să îl primească, pe motiv că forul care îl oferă nu respinge, ba chiar încurajează scrisul lipsit de valoare.” Despre opera lui, Mioara Bahna face o analiză a romanul „Dodsworth” – „Dodsworth”, București, Editura Univers, 1974, traducere de Ion Toma Iancu, apărut în 1929.

Anul 1932 îi aduce Premiul Nobel lui John Galsworthy (1867-1933) din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei. John Galsworthy este un autor prolific, opera sa cuprinzând douăzeci de romane, douăzeci și opt de piese de teatru, cinci culegeri de nuvele, trei volume de poezie, unsprezece volume de eseuri și schițe, la care se adaugă pamflete, articole din ziare, eseuri etc. În 1932 i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură „pentru remarcabila sa artă narativă care își găsește forma cea mai înaltă de expresie în Saga familiei Forsyte”. În volumul său, Mioara Bahna face o recenzie monumentală, ca toate recenziile acestui mare critic, trilogiei „Forsyte Saga”, „Comedia modernă” și „Sfârșit de capitol”.  „Forsyte Saga” – București, Editura Minerva, 1985, traducere de Henriette Yvonne Stahl.

În anul 1933, premiul Nobel pentru Literatură îi este atribuit, pentru întâia dată, rusului Ivan Bunin (1870-1953) „pentru artisticitatea viguroasă prin care a dezvoltat tradițiile prozei ruse clasice”. În volum găsiţi recenzia cărții „Nuvele și povestiri”, vol. I, II, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968, prefață de Tatiana Nicolescu, în românește de Ștefan Augustin Doinaș, Natalia Radovici, Nicolae Guma, Ștefan Velisar Teodoreanu, dar şi multe precizări despre viața și opera scriitorului, așa cum procedează Mioara Bahna cu fiecare autor în parte.

Trece la anul 1938 și nu la următorul an și aflăm că lui Pearl S. Buck (1892-1973), scriitoare americană, îi revine acest premiu „pentru bogata și autentica descriere epică a vieții țăranilor din China, precum și pentru capodoperele sale biografice”.  „Înger luptător”/ „Fighting Angel”, București, Editura Art, 2012, în traducerea de excepție a lui Mircea Eliade, este cartea despre care face vorbire autoarea.

Următorul an, 1939, bucuria de a primi premiul este a lui Frans Eemil Sillanpää (1888-1964) „pentru înțelegerea profundă a țărănimii din patria sa și pentru arta desăvârșită cu care i-a descris modul de viață și relația cu Natura.” „Silja sau O soartă zbuciumată”, Editura Art, București, 2012, traducere din limba franceză de Constantin Țoiu, este cartea pe care o aduce în atenția noastră, fiind considerată o scriere-etalon.

Din 1939, Mioara Bahna trece la anul 1981, la scriitorul Elias Canetti (1905-1994),  care s-a născut la Rusciuc (Ruse), în Bulgaria, și în anul 1981 devine laureat al Premiului Nobel pentru Literatură „pentru perspectiva cuprinzătoare, bogăţia ideatică şi forţa artistică din scrierile sale.“ Tot în 1981, i se decernează și Premiul „Franz Kafka”. „Jocul privirilor. Povestea vieții. 1931-1937”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989, prefață de Wolfgang Gabler, traducere și note de Elena Viorel, la care face referire autoarea volumului de față, este o carte care ne duce în zona scrierii ficționale și nonficționale, însă Mioara Bahna, prin scrierea și descrierea dumneaei, ne face să visăm povestea ca și cum citim cartea și nu o cronică a ei, mai ales că Elias Canetii folosește în scrierele lui note autobiografice, palpitante.

Sărim peste zece ani și ajungem în anul 1991, anul lui Nadine Gordimer (1923-2014). Fiica unei familii modeste de emigranți – tatăl, evreu din Lituania, iar mama de origine britanică, s-a născut în Africa de Sud. De-a lungul timpului primeşte o serie de premii, dar cel mai important i se atribuie  în 1991, când primește Premiul Nobel pentru Literatură, „… a cărei extraordinară forță epică a adus – citându-l pe Alfred Nobel – mari beneficii umanității”. Romanul scriitoarei Nadine Gordimer, „Nimeni alături de mine”, București, Editura Art, 2012, traducere din limba engleză de Antoaneta Ralian, publicat în 1994, având drept fundal problemele rasiale, apartheidul, dar și epoca imediat următoare abolirii acestuia în lumea sud-africană, este analizat cu „mână de bijutier” de Mioara Bahna.

În 1994, premiul ajunge la japonezul Kenzaburō Ōe (1935-2023) „…Lui Kenzaburō Ōe care, cu forță poetică, a creat o lume imaginară în care viața și mitul se împletesc pentru a forma o imagine deconcertantă a dilemelor de astăzi ale umanității”.  Despre romanul  „O experiență personală”, București, Editura Art, 2012, traducere din limba japoneză şi note de Roman Paşca, prefață de Rodica Grigore, ne spune că este „un roman distopic experimental, care, din perspectiva unui cititor din afara spațiului asiatic, nipon, nu ar surprinde prin aspecte exotice, fiindcă în carte se regăsesc prea puține date prin care să se prefigureze o culoare locală, lumea cuprinsă aici fiind cât se poate de asemănătoare celei occidentale contemporane”.

Gao Xingjian (n. 1940), scriitor francez de origine chineză, s-a născut la Ganzhou, Chinei.  În anul 2000 devine laureat al Premiului Nobel pentru Literatură „pentru o operă de valabilitate universală, intuiții amare și ingeniozitate lingvistică, care a deschis noi căi pentru romanul și drama chineză”. Din volumul „O undiță pentru bunicul meu”, Iași, Editura Polirom, 2017, traducere din limba chineză și note de Irina Ivașcu, „se pot reține însă pasajele descriptive care dau culoare textelor și reproduc atmosfera din momentul când s-au petrecut episoadele de viață rememorate”.

Vidiadhar Surajprasad Naipaul, scriitor de limbă engleză, 1932- 2018, s-a născut în Chaguanas, pe insula Trinidad, din colonia britanică Trinidad și Tobago. După un drum dificil în viață și în literatură, în 2001 i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură. „Domeniul literar al lui Naipaul s-a extins mult dincolo de insula Trinidad, primul său subiect, iar acum cuprinde India, Africa, America de la Sud la Nord, țările islamice ale Asiei și, nu în ultimul rând, Anglia. Naipaul e moștenitorul lui Conrad, ca unul care analizează din perspectiva unui moralist destinele imperiilor: mai exact, ce anume fac ele din oameni.” Despre „Măscăricii”, Iași, Editura Polirom, 2003, traducere și postfață de Ana-Maria Baciu: „Această nouă carte vorbea despre rușinea și fanteziile coloniale. Era, de fapt, un roman despre oameni neputincioși care mint o lume întreagă și se mint și pe ei înșiși, minciuna fiind singura lor resursă. Cartea aceea se numea Măscăricii. Și nu era despre măscărici.”, ne spune autorul în discursul de recepție rostit cu ocazia primirii Premiului Nobel pentru Literatură. Iar Mioara Bahna adaugă că „Romanul Măscăricii este o creație complexă, construită ca o amplă confesiune a unui dezrădăcinat”.

Și iată-ne deodată în anul 2022, când Annie Ernaux, scriitoare franceză născută Duchesne, în 1940, la Lillebonne, în Normandia Superioară, primește  Premiul Nobel pentru Literatură, devenind al șaisprezecelea scriitor francez (după Sully Prudhomme – primul scriitor din lume care a primit acest prestigios premiu, în 1901).  Juriul motivează premiul acordat lui Annie Ernaux astfel: „pentru curajul și acuitatea clinică cu care dezvăluie rădăcinile, înstrăinările și constrângerile colective ale memoriei personale”. Despre „A experimenta limitele scrisului” – „Confesiunea adolescentei” publicată mai întâi în 2016,  Mioara Bahna ne atenționează că autoarea „schimbă registrul narativ, dar și obiectivul: persoana I alternează cu persoana a III-a, în funcție de scopul pe care-l urmărește naratoarea, încercând sau nu, într-un moment sau altul, să se detașeze de cele relatate, în centrul cărora este chiar ea, într-o etapă când, deliberat, a trăit spectaculos. Ca și în prima narațiune, deci, în prim-plan rămâne iubirea, ale cărei meandre sunt redate până în cele mai indicibile forme de manifestare, în ideea că „Nu e nicio rușine să iubești și să o spui”.

Așa este, spunem și noi, căci tot despre iubire de carte, de lectură, este vorba și în acest nou volum al Mioarei Bahna. După consemnarea biografiei, din sumarul cărții aflăm că  a făcut referire la 12 dintre premianții acestui prețios și râvnit premiu. Cert este că te înspăimânți degeaba când auzi că este vorba despre o carte de critică. Pe cei care nu au citit o cronică scrisă de Mioara Bahna, îi invit să nu mai piardă timpul. Nu este o cronică aşa cum tindem să credem când auzim de critică, ci este un eseu într-un carusel al emoțiilor. Citeşti cartea Mioaarei Bahna ca și cum ai citi un roman. După ce ne introduce în viața autorului, în opera sa, neuitând să așeze o fotografie a autorului la început de capitol, pentru a-i vizualiza mai bine gândurile, ne duce încet, aproape șoptind, în universul cărților, al autorilor respectivi. Magistral!