CulturăIstorii Buzoiene

Stațiunea Sărata Monteoru, exploatată și părăsită. Povestea „Perlei Buzăului”

Stațiunea Sărata Monteoru a fost inaugurată oficial ca stațiune balneară la 1 iulie 1895, fiind cunoscută pentru apele cu proprietăți curative, ce au fost menționate încă din anul 1837. În prezent, sursele de apă minerală sunt repre­zentate de trei foraje hidrogeologice, un puț minier și 19 izvoare cu un grad ridicat de mineralizare (până la 513 g/litru), care produc o apă de tip zăcământ. Climatul continental moderat, ce caracterizează această zonă de tranziție către sectorul subalpin, constituie un important factor terapeutic.

Ceea ce o face atractivă pentru turiști este și faptul că se poate ajunge ușor în alte atracții turistice din județul Buzău: Tabăra de sculptură în piatră Măgura, Vulcanii Noroioși de la Berca, mănăstirile Ciolanu și Rătești, podgoriile și cramele de la Năeni, ori de la Pietroasele, Herghelia de la Cislău, Muzeul Chihlimbarului de la Colți și Vestigiile Rupestre din zonă.

În această zonă, petrolul există în subsol la adâncime mică, iar apele din subte­ran au conținut mare de petrol, brom, iod și sare, motiv pentru care localnicii folosesc doar apă îmbuteliată, cea din fântâni nefiind utilizabilă.

Lângă Sărata-Monteoru, s-a descoperit o mare așezare cu necropolă din Epoca Bronzului (mileniul al III-lea – al II-lea î.e.n.), iar cultura arheologică în care a fost încadrată această așezare a primit numele de „cultura Monteoru”, de la acest sit. În afara așezării din cultura eponimă, situl cuprinde și alte așezări din alte epoci: una mai veche, eneolitică, aparținând culturii Cucuteni, cea mai sudică așezare a acestei culturi arheologice. Altele mai noi, respectiv o așezare din perioada Halstatt timpurie (secolele al XII-lea–al IX-lea î.e.n.), una geto-dacică din perioada Latène (seco­lele al II-lea–I î.e.n.), o necropolă de incinerație din epoca migrațiilor (secolele al VI-lea–al VII-lea e.n.) și o așezare medievală timpurie din secolele al     X-lea–al XII-lea.

Grigore Constantinescu-Monteoru, grecul care a cumpărat satul și i-a preluat numele

Între 1860-1880, grecul Grigore Stavri, care, ulterior, și-a luat numele de Grigore Constantinescu-Monteoru, a achiziționat toate terenurile petroli­fere, precum și întregul sat, denumit pe atunci Fundu Sărății și s-a îmbogățit din afacerile cu petrol, comercializând atât țiței brut, cât și ulei mineral, fabricat în distileria deschisă în 1871.

Medicul personal al omului de afaceri l-a sfătuit pe acesta să se trateze cu apele folosite de localnici, iar Constantinescu-Monteoru (stabilit deja acolo) a sesizat potențialul afacerilor din turism. Astfel, el a solicitat serviciile unui arhitect german, pentru a construi vila familiei Monteoru, dar și pentru a elabora un proiect pentru construirea unei stațiuni balneare. Lucrarea a fost finalizată până în vara lui 1895, între timp fiind descoperit și captat izvorul numărul doi, ale cărui ape aveau să fie studiate din punct de vedere chimic. Monteoru a construit în noua stațiune o capelă, un cazinou, un parc în stilul grădinilor englezești, hoteluri și o vilă personală. În anii următori, Grigore Monteoru a vândut terenurile petrolifere consorțiului Offenheim Singer Co., pentru a-și dedica investițiile în domeniu turismului.

În 1895 a inițiat un proiect de construire a unei linii de tramvai de tip Decauville care să lege Sărata Monteoru de gara de lângă Stâlpu. Proiectul nu s-a mai realizat, însă, din el păstrându-se doar cantonul ce urma să fie punctul terminus al liniei, canton în care astăzi funcționează o școală primară, un oficiu poștal și un post de jandarmi.

Grigore Monteoru a murit în 1898, stațiunea fiind moștenită de ginerele său, doctorul Constantin Angelescu, de soția acestuia, Virginia Monteoru, precum și de cealaltă fiică a sa, Elena. Cazinoul, clădire -simbol a stațiunii în perioada interbelică, a fost finalizat în anul 1900 și a costat o jumătate de milion de franci.

Perioada interbelică, anii de glorie ai stațiunii

Anii de după Primul Război Mondial au însemnat și înflorirea noii stațiuni, odată cu înfi­ințarea Institutului de Balneologie, care, în cadrul unui studiu mai larg des­pre apele minerale din Româ­nia, și-a îndreptat atenția spre izvorul numărul doi din Monteoru. Astfel, s-a descoperit că apele izvorului conțin clorură de sodiu și clorură de magneziu, fără a avea, însă, bicarbonat de sodiu și că au o compoziție ase­mănătoare celor din stațiunea franceză Châtel Guyon. Descoperirile au fost publicate în revista  Institutului și au fost prezentate la diferite conferințe. Pe baza acestor date, doctorul Anibal Theohari a stabilit indicațiile terapeutice ale acestor ape în afecțiunile tubului digestiv și anexelor acestuia.

Tot în perioada interbelică, s-a înființat la Monteoru singura mină de petrol de la acea vreme din Europa – rămasă, încă, unicat pe continent -, de unde se extrăgea petrol prin galerii subterane de la o adâncime de 240–320 m. Lucrările la mină au început în anul 1925 și au fost efectuate în două etape: etapa I, între anii 1925 și 1948, respectiv etapa a II-a, între anii 1978 – 1994. Pentru săparea puțurilor s-a folosit un sistem de oglinzi care reflectau lumina în adâncime. Doi muncitori săpau și încărcau gălețile acționate cu ajutorul tracțiunii animale, apoi eliminau roca și aduceau materialele necesare. În 1923 încă se extrăgea petrol prin puțuri, iar din 1925 prin galerii, metodă utilizată și astăzi. Din 1931, din aceste galerii s-au forat sonde orizontale. Țițeiul se scurgea în galerii către puțul principal de unde, cu o pompă, era împins către suprafață. Aerisirea se făcea cu un ventilator, iar iluminatul cu lămpi.

Astăzi, traseul până la intrarea în mină (administrată în prezent de OMV Petrom)  se derulează pe drum asfaltat, începând din dreptul Centrului de Informare Turistică Monteoru și durează aproximativ o oră. Accesul publicului în mină nu este permis din rațiuni de siguranță, aceasta fiind activă.

Tot în stațiune se găsește și un monument, ridicat în 1933, al eroilor din Primul Război Mondial, inscripționat cu numele a 64 de localnici căzuți în timpul conflictului. Acesta are 5 metri înălțime și a fost realizat de sculptorul buzoian Cristea Rădulescu.

Războiul și comunismul, cauzele declinului

Decăderea stațiunii a început odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial, la care a contribuit și cutremurul din 1940, care a măsurat 7,4 grade pe scara Richter și care a șubrezit considerabil construcțiile. Lovitura de grație a venit, însă, odată cu instaurarea comunismului, atunci când terenurile au fost confiscate, iar clădirile lăsate în paragină. Multe dintre vechile clădiri au fost demolate, iar grădina englezească a fost distrusă. Abia în anii ’70 atenția autorităților s-a îndreptat către stațiune, înființân-  du-se două hoteluri (denumite astăzi Ceres și Monteoru), un ștrand și o bază de tratament.

După revoluția din 1989, hotelurile au supraviețuit, Ceres fiind încă administrat de Ministerul Muncii și folosit pentru cazarea pensionarilor cu bilete de tratament. Ștrandul cu apă cloro-sodică, alimentat de la izvoarele din zonă, este principala atracție turistică a zonei, complexul fiind administrat de firma Tomini din Constanța, de­ținută de un om de afaceri grec, despre care au circulat zvonuri că ar fi avut legături cu familia lui Nicolae Văcăroiu.

Urmașii lui Grigore Monteoru au reprimit drepturile de proprietate asupra capelei familiei, a unor zone de pădure, precum și asupra vilei aflată în parcul dendrologic, în care a funcționat, până de curând, o tabără de elevi, astăzi fiind închisă publicului. Vila și capela familiei Monteoru sunt declarate monumente istorice.

Articole similare