Şlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Vasile Tărâţeanu

În regiunea Cernăuţi din Ucraina există o importantă comunitate românească. Şi nici nu avea cum să nu fie aşa, deoarece nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa au aparţinut României. Prin­tre cei care sunt consideraţi pilonii de bază ai românismului este şi poetul, publicistul, jurnalistul, academicianul şi activistul cultural Vasile Tărâţeanu.

El s-a născut pe data de 27 septembrie 1945 în satul Sinăuţii de Jos, raionul Adâncata (întâlnit şi sub denumirea Hliboca)  din regiunea Cernăuţi. Am avut bucuria de a-l întâlni în mai multe rânduri cu prilejul unor manifestări literare desfăşurate la Galaţi, Bacău şi Botoşani. Este un om ­des­chis, jovial, cu mult bun simţ şi de o modestie deosebită. Vasile Tărâţeanu, după ce a urmat cursurile gimnaziale şi liceale, a absolvit cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii din Cernăuţi, în anul 1972.

Din anul 1969 şi până în 1981 lucrează ca redactor la ziarul „Zorile Bucovinei” şi apoi la postul de radio Kiev, secţia română (1981 – 1991). Anul 1989, anul unor mari evenimente pe plan mondial, îl găseşte pe Vasile Tărâţeanu ca fondator al Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi. Este foarte activ, fiind, rând pe rând, redactor-şef, director-fondator şi editor la diferite publicaţii româneşti din Cernăuţi: „Plai românesc” (1990 – 1994), „Arca­şul”, „Curierul de Cernăuţi”, „Junimea” ş.a. În prezent este directorul Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi.

În literatură a debutat în anul 1962, iar editorial în anul 1981 cu volumul de versuri „Harpele ploii”. Au mai urmat alte şi alte ­vo­lume de versuri publicate în Ujgorod, Chişinău, Timi­şoara, Iaşi, Cluj-Napoca, Cernăuţi, Bucureşti şi Râmnicu Sărat. Volumelor de versuri li se adaugă ­vo­lumele de publicistică „Iluzii şi lanţuri” (2001) şi „Stâlpul de foc” (2007), ambele apărute la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova.

Ca urmare a impresio­nantei activităţi literar-culturale, Vasile Tărâţeanu a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din fosta Uniune Sovietică (1988), al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1997) şi Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi (1997), membru corespondent al Academiei Americano-Române de Ştiinţe şi Arte şi membru de onoare al Academiei Româ­ne.

De-a lungul carierei a adunat numeroase premii şi distincţii. Enumăr câteva: Premiul revistei „Poesis” (1994 şi 2000), Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni (2001) şi Premiul Uniunii Scriitorilor din Repu­blica Moldova (2003). În anul 2019 a fost distins cu titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Iaşi”.

Cu acest prilej Vasile Tărâţeanu a spus: „Eu mă simt şi mă consider ieşean, prin dragostea mea faţă de Iaşi, care are acelaşi act de botez ca şi Cernăuţi. Când am venit prima oară în România, am venit la Iaşi, acolo unde a stat uncheşul meu, care a făcut 12 ani de puşcărie. Feciorul meu, Alexandru, este absolvent al Conservatorului <George Enescu> din Iaşi, este cetăţean român şi ucrainean şi astăzi a plecat la un festival muzical la Riga. Eu am să mă consider ieşean până la sfârşitul vieţii”.

Numele său este des întâlnit în ziare şi reviste din Ucraina, Moldova, România şi Serbia, iar numeroşi oameni de litere s-au aplecat asupra operei sale şi au scris despre ea. Îi amintesc doar pe Mihai Cimpoi, Adrian Dinu Rachieru, Gheorghe Istrate, Gheorghe Tomozei, Viorel Dinescu, Rodica Mureşan, Marian Barbu, Ion Ciocanu.

Ion Pachia Tatomirescu scrie despre versurile sale: „Un Poet-Sisif cărând stânca speranţei reîntregirii României este bucovinea­nul Vasile Tărâţeanu (…) Deseori, la acest poet, dorul de a vedea Bucovina, pământul naşterii sale, reunindu-se cu Patria Mumă, România, capătă fluiditatea litaniei, a sfâşietoarei doine de înstrăinare”.

Cunoscându-l şi citindu-i versurile, nu ai cum să nu fii fermecat de un asemenea personaj. Versurile sale sunt de o tristeţe care, uneori, devine molipsitoare, dar sunt şi ironice tocmai pentru a masca tristeţea şi durerea de a nu fi laolaltă cu neamul său. Tot din acest lucru multe din poeziile sale capătă accente pamfletare şi acest fapt induce în cititor o stare de bine, de satisfacţie. Sunt numai câteva dintre gândurile ce îţi vin după ce îl cunoşti atât pe om cât şi pe poet.

Fără de aripi

Îngerul meu păzitor

încă n-a învăţat să zboare

fără de aripi

cât e ziua de mare

e nevoit să alerge

din urma mea

spre seară obosit

cade frânt din picioare

astfel noaptea

trebuie să mă apăr singur

cum pot

Ca o cătană

sunt un civil neinstruit

domn general

încurc dreapta cu stânga

şi stânga cu dreapta

fac roata împrejur şi o iau într-o parte

când mi se ordonă culcat

stau drepţi

dând onor

sincerităţii de a fi

precum sunt

jumătate încă în aer

şi jumătate-n pământ

Love Story

Bărbat de ocazie

ungher de-mprumut

pat deşelat

poem de vândut

celei care-l cumpără

îl dau ieftin de tot

ia-l Doamnă, acum

cât încă mai pot

că mâine-poimâine

cine ştie ce-o fi –

de mâna aceasta

va mai putea o na ni

Paradoxuri

Două veşti –

una rea,

alta bună –

Vine mutul să le spună.

Printre-atâtea ale multe

vine surdul să le-asculte.

Veste bună,

veste rea,

de la ix de nimenea.

Cin’ să spună?

Cin’ s-audă?

Nu-i Hristos fără de iudă.

Risipa sorţii

Nu există puteri supreme

în afara Tatălui Ceresc

pe care toţi îl prea­măresc

deşi se pierd între dileme

şi dacă sincer îi iubesc

eu nu mai am de ce mă teme

să-i pot închide în poeme

puterea ca să mai trăiesc

E viaţa scurtă ca o clipă

în nemărginirea morţii

precum un fâlfâit de-a­ripă

Deasupra uşii sau a porţii

îmbogăţirea-i din risipă

ce o vei datora-o sorţii.