Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Radu Stanca
Radu Stanca a fost un poet, dramaturg, eseist, actor și regizor, născut la 5 martie 1920 în orașul Sebeș, județul Alba, fiind fiul mai mic al familiei preotului Sebastian Stanca. Poetul și actorul Dominic Stanca i-a fost văr bun, iar scriitorul Horia Stanca i-a fost frate.
În anul 1927 este înscris la școala primară de pe lângă Școala Normală din Cluj, iar din anul 1930 este elev al liceului „G. Barițiu” din același oraș. După ce își ia bacalaureatul, în anul 1938, se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității „Regele Ferdinand” din Cluj. Licența o obține în anul 1942, cu „magna cum laude”, cu o dizertație despre „Problema cititului”. Un an mai târziu este numit suplinitor la catedra de filosofie a culturii, catedră condusă de Lucian Blaga. Din anul 1945 și până în anul 1949 activează la Conservatorul popular din Sibiu ca profesor de „introducere în estetica teatrului”.
După aceea activează ca redactor, actor și regizor la Teatrul de Stat din Sibiu. Debutează la numai 12 ani în revista „Universul Copiilor” cu lucrarea „Legenda Peștilor”. Din anul 1957 revine spectaculos în presă și publică versuri, articole, eseuri, aforisme în revistele „Tribuna”, „Contemporanul”, „Steaua”, „Viața românească”, „Scrisul bănățean” ș.a. În anul 1961 Radu Stanca este numit prim-regizor la Teatrul Național din Cluj.
Pe scena Naționalului clujean montează, în anul 1962, ultimele sale spectacole: „D-ale carnavalului” și „Unchiul Vania” de Cehov. Agravarea bolii îl face să se interneze în trei rânduri, pe perioade mai lungi, în Clinica de boli pulmonare din Cluj unde, pe 26 decembrie 1962, la numai 42 de ani încetează din viață. Din punct de vedere literar Radu Stanca a publicat în timpul vieții numai un volum, în anul 1947, cuprinzând piesa de teatru „Dona Juana” ce a obținut Premiul „Sburătorul”. Activitatea sa actoricească și regizorală a fost recompensată cu Premiul de Stat clasa a III-a în anul 1952 pentru spectacolul „Hagi Tudose” de B. Ș. Delavrancea obținut de Teatrul de Stat din Sibiu, iar Radu Stanca a fost laureat al „Premiului de Stat”.
Radu Stanca a fost foarte activ în viața culturală.A fost membru de seamă al „Cercului literar de la Sibiu”, avându-i colegi pe Ștefan Augustin Doinaș, Ion Negoițescu, I.D. Sârbu, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman, Nicolae Balotă și mulți alții. După ce a încetat din viață i-au fost publicate următoarele volume: „Ștefan Braborescu” (1965), „Versuri” (1966), „Teatru” (1968), „Acvariu” (1971), „Poezii” (1973), „Roman epistolar” (1978), „Versuri” (1980), „Doti” (versuri, 2001) și „Turnul Babel” (teatru, 2002). De critica de specialitate Radu Stanca a fost încadrat în poezie ca baladist.
Criticul Nicolae Balotă scria că „balada care l-a impus, care a rămas în memoria <cerchiștilor> și a contemporanilor săi, îndeosebi prin presentimentul thanatic este balada <Corydon> din care citez: <Sunt cel mai frumos din orașul acesta,/ Pe străzile pline când ies n-am pereche,/ Atât de grațios port inelu-n ureche/ Și-atât de-nflorite cravata și vesta,/ Sunt cel mai frumos din orașul acesta.//(…) C-un tainic creion îmi sporesc frumusețea,/ Fac baie în cidru de trei ori pe noapte/ Și-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, / Pantofi cu baretă mi-ajută sveltețea/ Și-un drog scos din sânge de scroafă noblețea>”. Pentru a-i cinsti memoria, teatrul sibian, care a devenit național, îi poartă numele. La fel și o școală gimnazială din Cluj-Napoca.
Biblică
La început a fost cuvântul
Și el era pe gura ta…
Depus pe gura mea sfinți văzduhul,
Și lumea s-a născut atunci din duhul
Sărutului ce ne unea…
Dar ape mari cuprinseră uscatul
Și noi muream tăcuți sub greul lor…
Veni atunci o pasăre în zbor,
Pasăre roșie, și Araratul
Se înălță din mări biruitor…
Iar noi ne-am ridicat cu el odată
Spre zarea nouă și înseninată
Purtând peste abisele genunii
Sărutul de la începutul lumii.
Toast
Ridic acest pahar pentru iubire
Și-l beau, dintr-o suflare, pân-la fund;
Sunt încărcat de-atâta strălucire,
Că văd prin mine ca-ntr-un râu profund.
Văd mâlul de demult cum se depune
Și apa limpezindu-se treptat
După ce trece, cu vâltori nebune,
De șapte pietre-n care am sângerat.
A fost o colosală frământare
Până-am putut, prin porțile de fier,
Să ies la câmpul mângâiat de soare
Și presărat cu petece de cer.
De-aceea-n noaptea caldă și-nstelată
Ridic paharul meu ca să-l ciocnesc
Cu-această lume nouă, minunată,
În care-nvăț din nou ca să iubesc…
Scăpat de rana mea dintotdeauna,
Abia acum când matca de nisip
Mi-o desenează argintie luna
Îmi pot privi adevăratul chip.
Abia acum, cuprins de strălucire,
Pot la mijirea zilei să închin
Pentru prieteni și pentru iubire
Acest pahar de frumusețe plin!
Frunzele
(Elegie de toamnă)
Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram…
Fă focul și preumblă-te prin casă,
Fără să spui nimic, nici un cuvânt…
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt…
Învăluită-n straie de culcare
Așează-mi-te alăturea c-un ghem,
Și deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub pași, cum gem…
Ferește-mă în preajma ta, sub vasta
Urgie-a toamnei care bântuie…
Și nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele…
Adio la prieteni
Fac reverența cuvenită
Și mă retrag din adunare.
O altă umbră mă invită.
Stimate umbre, salutare!
Nu încercați la despărțire
Să-ncrucișați cu mine spada.
De-acum las totu-n părăsire,
De-acum am rupt-o cu balada.
Rămâneți, cum sunteți, la mese
Și nu vă pierdeți dispoziția.
Nici unuia că plec nu-i pese
Nu-mi luați în seamă dispariția.
Eu merg acum în altă parte,
La alt banchet, unde-i mai bine,
Mă duc la chef cu doamna moarte.
Acolo se petrece bine.
Acolo se servesc bucate
Ca-n altă parte nicăierea.
Tăceri de foc nenumărate.
Grimase ce-nspăimântă firea.
Iar la sfârșit amfitrioana,
Ea însăși îți servește vinul
Care-ți deschide larg Nirvana.
Care-ți alintă-n chinuri, chinul.
Deci, reverența obișnuită
Și mă retrag din adunare!
O altă umbră mă invită.
Stimate umbre, salutare!