miercuri, 15 iulie 2020

Şlefuitorii de cuvinte /Medalion literar – Marta Petreu

Marta Petreu s-a născut sub numele, din actele de stare civilă, Rodica Marta Crişan, la data de 14 martie 1955 în comuna Jucu de Jos, judeţul Cluj. Prin căsătorie a devenit Rodica Marta Vartic, iar Marta Petreu este pseudonimul literar. A absolvit, cu bacalaureat, Liceul „Emil Racoviţă” din Cluj-Napoca (1974) după care a urmat Facultatea de Istorie şi Filosofie  a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, unde a şi obţinut licenţa în filosofie.

În anul 1992 şi-a susţinut cu succes teza de doctorat în filosofie cu tema „Valenţele estetice ale anamorfozei logice” la Universitatea din Bucureşti, conducător ştiinţific fiind Ion Ianoşi. După absolvirea studiilor universitare lucrează în învăţământ ca profesor la liceul pe care l-a absolvit, până în anul 1990. După un scurt interval (1990 – 1992) când a fost redactor la revistele literare „Steaua” şi „Apostrof”, devine cadru didactic universitar la facultatea pe care a ­absolvi­t-o, la catedra de Istoria filosofiei şi Logică, parcurgând toate treptele: lector, conferenţiar, profesor şi conducător de doctorate.

În anul 1976 aderă la gruparea literară „Echinox”, având o bogată activitate. Scrie poezie, proză şi eseuri având drept teme filosofia şi istoria filosofiei. Editorial a debutat în anul 1981 cu volumul de versuri „Aduceţi verbele”. De la momentul debutului a mai publicat peste 38 de volume proprii (de poezie, proză, specialitate, publicistică) şi foarte multe colaborări la volume colective şi reviste de specialitate.

O culegere lirică i-a apărut în Franţa „Poemes sans vergogne” în anul 2005, tradu­cerea fiind făcută de Dumitru Ţepeneag. În anul 1990 Marta Petreu este primită în Uniunea Scriitorilor din România unde îndeplineşte, din anul 2005, diferite funcţii de conducere. Lucrările sale nu au trecut neobservate, fiind distinse cu premii de prestigiu: Premiul Uniunii Scriitorilor (1981 şi 1997), Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (2003, 2005 şi 2006), Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2003). A mai obţinut premii din partea unor reviste („Poesis”, „Contemporanul” şi „Observator cultural”) şi la festivaluri de creaţie. Pre­miul internaţional „Lillian Hellman/ Dashiell Hammett Grant” (2001) acordat de Human Rights Watch vine ca o recunoaştere a valorii sale.

Despre poeta Marta Petreu nu am găsit pe net referinţe critice, în schimb am găsit mai multe referiri la cărţile sale de eseuri filosofice şi la romane. Iată, bunăoară, ce scria Ovidiu Pecican despre una dintre ele: „<Diavolul şi ucenicul său. Nae Ionescu – Mihail Sebastian> pune în lumină, cu forţă, în detaliu, analitic, prietenia neţărmurită, afecţiunea profundă a lui Sebastian pentru Nae Ionescu şi Mircea Eliade”.

Despre romanul „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”, apărut în anul 2011, Oana Presecan scrie: „Marta Petreu a scris romanul de autoficţiune în patruzeci de zile, la scurt timp după moartea mamei. Critica românească a reacţio­nat imediat, aproape de fiecare dată pe un ton encomiastic, în timp ce premiile literare nu s-au lăsat nici ele aşteptate”.

Şi totuşi, despre poeta Marta Petreu am găsit un comentariu la emisiunea „Mic dejun cu un campion”, unde a fost invitată. Acesta spunea: „Autoarea de poeme ne­ruşinate (Marta Petreu, „Poeme neruşinate”, 1993) ră­mânea mai bine la poemele ei fiindcă la Şcoala trăiristă iniţiată de Nae Ionescu formaţia sa de profesoară de socialism i-a împiedicat accesul. Vorba lui Cioran: <L’éternité ne se laisse comprendre qu´en tant qu´expérience, comme quelque chose vécu>”, semnat (?) Minodora Ruschita.

Dincolo de răutăţile unora sau altora, inevitabile şi în domeniul literar, Marta Petreu rămâne un intelectual de marcă şi un profesor respectat în mediile universitare. Eu găsesc poezia sa una cu tente ermetice, fără să aibă încifrarea unor corifei gen Ion Barbu. O poezie care, fără să vrea, trădează profesiunea autoarei, aplecarea ei către temele filosofice. Cred că de poezia Martei Petreu este nevoie pentru că există în ea, aşa cum chiar ea spune, o „frumuseţe feroce”, o „tandreţe” şi „euforii chimice” în pofida tristeţilor ce se adună din cotidianul cenuşiu şi, uneori, fără speranţă.

Ca o coloană

Singură. Singură. Singură.

Eu stau ca un orb închisă în mine

Mă doare – ştiu că sînt vie

Ce frumuseţe ce frumuseţe feroce

creşte din singurătatea mea de femeie

Ce libertate îmi dă astăzi timpul acesta

roşu cum cerul la ceas rău de amurg

Sînt singură. Stau în picioare. Pe picioare-mi duc

greul

Sînt numai o rană

şi ca o coloană mă sprijin pe mine

Da. Stau verticală

ca scara lui Iacob care coboară din cer

Era o tristeţe

Era o tristeţe

era o lumină sură de iarnă întârziată

Şi în femeia aceasta subţire era o tristeţe

tot mai greu de dus

de azi pe mîine

Ca şi cum ai muta cadavrul unui iubit

dintr-o ladă în altă ladă

şi tot aşa pînă la Judecata de Apoi

Ajunge. Îmi ajunge. Este destul

Există în mine tristeţea

opacă fără cusur

Artemis

Tandreţea propriilor mele victime: n-o mai suport

Prezent al euforiilor ­chi­mice sentimente sumare

ore ostentative – deci aproape perfecte:

în budoare măcelari (pentru palmares doar) bărbaţii

Tandreţea propriilor mele victime: n-o mai suport

Bărbaţii iubiţii

fructe şi plante conţinînd principii amare

(Şi Marta – înşurubată în sine

ca-ntr-un experiment ­rigu­ros al comuniunii)

Da. Bărbaţii. Incubatoare de lux. Animale de curte

interioară

Tandreţea propriilor mele victime: n-o mai suport

Prezent al euforiilor ­chi­mice. Sentimente sumare

Endorfine. Trupuri geometrice. Silogisme perfecte.

Ostentative

Nu-mi amintesc

Eu am trecut de câteva ori prin moarte ca prin urechile acului

şi nu-mi amintesc nimic

Îmi amintesc în schimb moartea altora – cu detalii

Oricum. Eu am fost adusă înapoi din moarte

şi nu-mi amintesc nimic:

sînt zilele mele imaculate ca zăpada ce cade

am deci în miezul memoriei o gaură neagră pură perfectă

Eu am trecut prin coma profundă

am în mine acel gol care mă face să sper

Cîntec de leagăn

Ca să dorm trebuie să-mi spun o poveste

Mi-o spun seară de seară. Adică o văd

cu ochii închişi

Corpul meu. Capul. Inima mea sătulă

de decenii să mai bată. Creierul meu neadormit

Corpul meu. Inima. Capul

O mînă. O armă. O mînă ce ţine o armă

Nu ştiu a cui e mîna: a mea

sau a cui. Mîna lipeşte arma de frunte.

Un deget apasă trăgaciul

Bezna. Deci somnul

Intru în somn prin această poveste

O văd seară de seară cu ochii închişi

loading...
error: Content is protected !!