Lidia Grosu s-a născut la data de 8 iulie 1958 în comuna Ruseştii Noi, raionul Ialoveni, judeţul Chişinău. Este poetă, critic literar şi publicistă. Este absolventă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii de Stat din Chişinău, specialitatea limba şi literatura română, fiind licenţiată în filologie. După absolvirea facultăţii a activat ca redactor, specialist principal pentru difuzarea filmelor şi colaborator mass-media, din 1983 până în anul 1995. Concomitent predă limba română la diferite unităţi de învăţământ.
Din anul 1998 este cadru didactic la Universitatea de Stat din Moldova, unde ocupă şi funcţia de secretar ştiinţific al Senatului Universităţii. Tot în această perioadă face studii aprofundate pentru doctorat cu tema: „Motivul dorului în poezia contemporană. Aspecte ale poeticii”. Îndrumător ştiinţific i-a fost regretatul profesor universitar doctor Mihail Dolgan, academician.
A debutat în anul 2002 cu volumul de versuri „Salcie sunt”. De la momentul debutului Lidia Grosu a mai publicat încă 18 cărţi de poezii, cronici şi recenzii literare apărute la edituri din Chişinău, Bucureşti şi Iaşi. A apărut şi în 50 de antologii, începând cu anul 2000, antologii apărute în Moldova şi România. De asemenea, este inclusă şi în câteva dicţionare şi enciclopedii. Are în curs de apariţie volumul „Culorile poeziei: originalitatea expresiei” (studii, cronici, recenzii). Participă, în calitate de organizator şi moderator, la activităţile Clubului Literar-Artistic „Steliana Grama” de pe lângă Biblioteca „Liviu Rebreanu” din Chişinău şi la Cenaclul „Mihail Dolgan” ce funcţionează pe lângă Biblioteca Universităţii de Stat din Moldova.
În afara acestora, dar în strânsă legătură cu activitatea literară, Lidia Grosu a făcut şi face parte din nenumărate jurii ale unor concursuri şi festivaluri culturale. Numele ei este des întâlnit în reviste literare de prestigiu. Amintesc câteva: Gând românesc, Porto – Franco, Apollon, Agora, Destine literare (Canada), Ateneu, Ante Portas, Spaţii culturale, Vatra, Literatura şi arta, Timpul şi Făclia. Activitatea sa literară nu a rămas fără ecou.
A fost apreciată şi recompensată cu nenumărate premii şi distincţii. Dintre cele peste 20 le amintesc pe cele mai importante: Medalia „Mihai Eminescu” (preşedinţia R. Moldova, 2016), Medalia „Nicolae Labiş” (Suceava, 2018), Trofeul „Grigore Vieru” (Bucureşti, 2019), Premiul revistei Porto-Franco (Galaţi – Tg. Bujor, 2015) şi Premiul „Leonida Lari” (Societatea „Apollon” Bucureşti, 2014). A fost declarată „Cetăţean de onoare” al comunei Ruseştii Noi şi i s-a conferit Diploma de onoare de către aceeaşi localitate. Însă cea mai mare apreciere a primit-o din partea Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova al cărui membru a devenit. Mai face parte din Uniunea Jurnaliştilor din Republica Moldova şi din Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala Chişinău.
Despre poezia Lidiei Grosu au scris numeroase personalităţi, de pe ambele maluri ale Prutului, printre care: Mihail Dolgan, Anatol Ciobanu, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Titi Damian, Petre Rău şi Cezarina Adamescu. Voi cita pe două dintre ele. Nicolae Dabija: „Lidia Grosu îşi construieşte poemele, pe ea preocupând-o nu atât materialele de construcţie, cât felul cum acestea sunt aşezate, cum sunt îmbinate şi integrate metaforei generale”. Mihai Cimpoi: „Lidia Grosu, tandră, lirică sau patetică, uşor expresionistă, cultivă programatic o formulă tradiţionalistă (…) pentru o confesionalitate sinceră şi o relaţie sufletească profundă cu cititorul: cele de baladesc, imnice, de odă şi de rugăciune…”.
Autorul acestor rânduri este în ton cu distinşii cărturari şi îşi permite să formuleze o părere proprie. Poezia Lidiei Grosu este plină de prospeţime, de lirism şi de imagini superbe. Cititorul este invitat, din „fotoliul din odaie”, la o excursie imaginară într-un univers pe care autoarea ne îndeamnă să-l descoperim împreună. Acolo unde i se pare că ar exista posibilitatea de a o lua pe un alt drum, într-un labirint, ne călăuzeşte cu pricepere şi, mai ales, cu naturaleţe şi discreţie. Iată de ce poemele Lidiei Grosu sunt ca nişte visuri trăite cu ochii deschişi şi care îţi produc poftă de viaţă. Nimic mai firesc.
În misterul verbului a iubi
Din pacea mea îţi voi dărui…
şi va răzbate
spre crângul inimii tale
zâmbet de primăvară –
zidindu-se peste-un oftat
al anotimpului rece
ce te-a-nfiat.
Îl va păcăli…
topindu-l cu farmecul său
şi… nu va mai fi iarnă…
ci doar surâsul unei dorinţe
de-a ne revedea
în grădina
inimilor înfloritoare
sub semnul lunii decembrie
pe care-l va supraveghea…
Eu voi alerga…
Tu vei alerga…
El, ea va alerga
Noi vom alerga…
Ne vom conjuga alergarea,
în serie
cu-ntâmpinarea…
persoanei –
întâia, a doua, a treia,
la singular şi plural,
toate dragi,
fără piedici de anotimp
(ele nu-s, pur şi simplu, nu mai pot fi!)
pentru a ne descoperi a mia oară
ca-ntâia
în misterul verbului a iubi…
Visând întâmplarea
Două braţe împreunate
Într-o insolită mişcare…
Îmi descântă obrajii palmele tale…
Ştiu: îmi vei spune că sunt
cea mai frumoasă
Banalizată sintagmă,
care, rostită,
mă ademeneşte
în capcana acestei nocturne,
şoptindu-mi:
„Iubeşte!”
Şi îi voi da ascultare
şi-ţi voi răspunde
într-un… vis târziu
inaccesibil trăitei mele sfieli
ce nu mai încape
de atâta adolescenţă…
Suntem jumătăţile de măr,
fiecare cu a sa,
risipite pe Terra
pentru a se întâlni sau nu
cândva… undeva…
Plină de noi,
această stradă nocturnă
nu are capăt,
o poveste ce respiră
ziua de ieri care n-a fost,
grăbind timpul într-un viitor
spre care,
de unul singur fiecare,
totuşi păşim în doi…
visând întâmplarea…
Labirint
Ape ale sâmbetelor curg pe-a lumii soarte
Şi-n tăceri de aur, zgomotul li-i surd.
Sunt un strop din valul care mă desparte
De un vis în care sunt şi nu mai sunt.
Pragul casei mele-mi pare o intrare
Într-un spaţiu care e dat dispărut,
Piatra lui se-afundă sub mers de mioare
Să răzbată până-n adâncimi de lut.
Aşchii de cuvinte se aprind în pară,
Ora-nverşunării scrie solilocvii
Despre ţara care n-are loc sub soare
Căci pe ea-i cu ochiul sabia lui Damocles.
Regi, prin metatexte, -şi plimbă goliciunea
Un copil le strigă să iasă din rame
Sec, un vis de toamnă, caută-o furtună
Orbii îşi deconspiră ochii pe o teamă…
Eu îmi caut pragul în redefinire –
Unde eşti tu, mamă – spaţiule divin?
Testament pe viaţa-mi ţi-l scriu pe-o mâhnire
Pentru-a recunoaşte că nu-ţi sunt străin.
Ape ale sâmbetelor curg pe-a lumii soarte,
Aruncat de valuri, strop rebel mă-ncrunt
Ziua mi-o măsoară un pumn, strâns, de noapte –
Fluturată beznă… ce o mai înfrunt…
Voi ţine calea spre acest făgaş
Voi ţine calea spre acest făgaş
Ce-ascunde o poveste fără seamăn
Prin zeci de foşnete, un ochi al lumii – treaz
Mi se deschide – şi-i al sufletului geamăn.
…Cum mai brodam cu paşii semicercuri
S-ajungem până-n poarta unui rai!
Zâmbeam din mers pripitelor eşecuri,
Iar tu, iubite, îmi legitimai
Această stare – pentru-a ne ghida
Norocul ce avea să ne-nsoţească
De-a reveni în timp şi-a asista
Culoarea unor vise de substanţă!
…Voi ţine calea spre acest pârleaz,
Poveste-n care Verde Împărat
E-n căutarea unui nou viteaz…
Şi… bat în poartă şi-mi răspunde-al meu oftat…
Vom inspecta o cumpăna a florii
Vom inspecta o cumpănă a florii
Coborâtoare în a dorului speranţă
Şi ne vom prinde-ntr-un arcan cu zorii,
Absenţei dăruindu-i o vacanţă.
Şi ne vom raporta tenta pudorii
În definirea sacrificiului minim
De-a fi prezenţi la orele splendorii
Care ne-ar săruta sacrul pe inimi
Vom aresta spectacolul furtunii
Cu toată bucuria de instanţă,
Ce-ar domina doi poli vitregi ai lumii,
Iar între ei n-am recunoaşte vreo distanţă…
Vom inspecta o cumpănă a florii
Şi îi vom tălmăci limbajul serii
În care, însetaţi de-a noastră oră,
Vom cuceri a dorului imperii…
