miercuri, 21 octombrie 2020

Șlefuitorii de cuvinte/ Medalion literar – Leonid Dimov

Leonid Dimov a fost un poet și traducător român ce s-a născut la data de 11 ianuarie 1926 în Ismail, Basarabia. La acea dată făcea parte din Regatul României. A fost fiul Na­dej­dei Dimov, fiică de învățător, și a lui Naum Mordcovici, fiul unui comerciant evreu de caviar. Numele de Dimov, viitorul poet, îl ia în anul 1941 pentru a fi protejat de persecuția antisemită.

Tânărul Leonid a absolvit Colegiul „Sfântul Sava” din București în anul 1944. După aceea a urmat trei ani de studii la Fa­cultatea de Filologie din București pe care a abandonat-o. A mai urmat, tot pentru trei ani, biologia fără a obține licența la vreuna dintre facultăți. A mai studiat, câte un an sau doi, dreptul, teologia și matematica.

În ceea ce privește activitatea profesională este de remarcat faptul că a lucrat numai în presa literară, ca redactor. Este legat cel mai mult de revista „România literară”. Este considerat unul dintre precursorii postmodernismului românesc și cel mai reprezentativ membru al grupului onirist. Editorial a debutat cu volumul de „Versuri” apărut în anul 1966 la Editura pentru Literatură.

Leonid Dimov a fost că­sătorit de două ori. În anul 1948 s-a căsătorit cu Lucia Salam cu care are un copil, iar în anul 1958 se căsătorește cu Ana-Maria Voinescu, cea care are o fată cu Teodor Pîcă, pe care o va înfia. Mariajele sale s-au destrămat destul de repede pentru că Leonid Dimov nu avea nicio chemare către câștigurile materiale pentru a-și întreține familia. Prin cea de-a doua soție, în anul 1959, îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag prin care va teoretiza onirismul estetic. Acest grup îi cuprindea pe Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Florin Gabrea și Vintilă Ivăn­ceanu. După doisprezece ani grupul se destramă sub presiunea cenzurii, unii plecând în exil, alții retrăgându-se în zona invizibilă.

De la debut, Leonid Dimov a mai publicat încă 17 volume și a tradus din poeți de limbă franceză, italiană, germană și rusă. Se mai poate spune despre Leonid Dimov că a făcut parte din boema bucureșteană. Existența sa nu s-a bazat pe opreliști. A fost un spirit și un om liber și a acționat ca atare. Spiritul său de frondă și nonconformismul a dus la multe momente memorabile. Se povestește, și povestea este cât se poate de adevărată, că după o seară prelungită sub patronajul lui Bachus, în anul 1957 a ajuns și în zona statuii lui Stalin din Parcul Stalin (azi Herăstrău) și fredonând cântece legionare ar fi urinat pe ea. Acest fapt i-a adus mari necazuri fiind urmărit de Securitate și arestat. Deși avea origini evre­iești, prin tată, Leonid Dimov va avea simpatii față de mișcarea legionară, apoi față de comunism. După un timp se potolește și nu mai scrie articole de opinie consacrându-se doar poeziei. Are din ce în ce mai multe probleme de sănătate și la data de 5 decembrie 1987 moare în urma unui infarct, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

După moartea sa i se mai publică, între anii 1991 și 2007, mai multe dintre cărțile sale. Pe timpul vieții a fost premiat de Uniunea Scriitorilor (pentru traducere, 1979) și de Asociația Scriitorilor din București pentru poezie (1968, 1977 și 1982).

A avut referințe critice excelente de la Ov. S. Crohmăl­niceanu, Nicolae Manolescu, Dan C. Mihăilescu, Luminița Corneanu, O. Nimigean, Paul Cornea și mulți alții. Pentru a vedea, prin ochii unui specialist, ce este poezia și cine este poe­tul citez din ultimul o frază: „Leonid Dimov, un poet ciudat, bufon, ludic, de un grotesc care împrumuta avangardei, combinând o prozodie monodică și o exube­rantă risipă semantică, la care ceea ce contează e luxurianta percepției, iar ceea ce lipsește e coerența realistă a obiectelor”.

Iar Ov. S. Crohmălniceanu nota: „Un ermetic descins din Ion Barbu, balcanizat ca Gheorghe Magheru, dar la o treaptă mult superioară, arghezian și bacovian pe alocuri”. Din versurile prezentate consider că ne putem face o părere, chiar dacă nu completă asupra curentului pe care Leonid Dimov și alți câțiva poeți a încercat să-l impună în literatura română. Cei mai mulți exegeți consideră că avem un poet uriaș prea puțin cunoscut și apreciat. Și nu este vina numai a lui.

Voiaj

Fii gata. Străzile deșarte

Se împreună-n tainic rut.

Ne vom urca peste o clipă

Într-un vehicul nevăzut.

 

Mai șterge-mi zaua ruginită,

Așază-mi chivăra mai drept

Și vezi de ce nu vine carul

Cu cavalerii ce-i aștept,

 

Pe drum ai să-mi cârpești mătasa

Întunecimii de pe scut.

Ne luminează degetarul

Dintr-un metal necunoscut.

 

Rondelul ochiului de geam

Razant cu lumea de granit

Un moale ochi de geam există.

Locuitorii îl omit

Dar el rămâne și insistă.

 

Să nu mai fie ocolit,

Să știe urbea egoistă

Că-n buza lumii de granit

Un moale ochi de geam există

 

E plin de mâluri, umilit

De Antihrist, de ginta tristă

Dar luminează alb, mulcit,

Ca într-o noapte elenistă,

Razant cu lumea de granit.

 

Arhimede

Pleșuve moș, nu te speria

Că umbra ta n-are să vină,

Îi vom găsi pe undeva

O mai multiplă rădăcină.

 

Șterge-ți triedrul înflorit

Din unghi mai vag în colțul gurii,

Odăi lichide ne-au foșnit

Până-n tavan, cu holoturii.

 

Adună-ți gândul circumscris,

Ia și nisip, că nu se vede:

Soldatul care te-a ucis

Pare-n amurg tot Arhimede.

 

Bust

Intră mai iute-n odaie,

Pune pe plită să fiarbă

Buture vânăt de oaie,

Scoate-mi ciulinii din barbă,

 

Uite, venit-au sătenii,

Iar să le spui despre mine;

Pune te rog mirodenii

Negre și mestecă bine!

 

Adu-mi căciula de sus,

Du-mă la geam și mă lasă:

Țeapăn s-a tras spre apus

Cerul de țiplă geroasă.

 

Nemurire

Vezi cum umblă lucrurile goale

Parcă trecem noi și ele stau?

Cum lucesc din smalțurile din bagale,

și din toate câte le mai au?

Stai așa o veșnicie. Iată

În dulapul de deasupra ta

Stau ciopliți în teiuri sâni de fată

Și bețivi căzuți lângă cana.

N-are scară casa. Doar o trapă.

Ține-te-ntr-o mână peste flori.

Să le rozi rizomii roz din apă

Dulci rogozi foșnesc nerăbdători.

 

Rondelul lumânărilor

Ardea o lumânare așezată

Pe-o altă lumânare ce ardea

Și-n alba lumânare ca de vată

M-am așezat, tot alb, deasupra mea.

 

Atunci a hohotit o mască lată,

Căci, fără rost, pe-un cub de piatră grea,

Ardea o lumânare așezată

Pe-o altă lumânare ce ardea.

 

Eu am plutit pe bagdadii, deodată,

Spre zeul zugrăvit, care privea

Nepăsător, pe lada înstelată

Din podul alb cum, făr-a fumega,

Ardea o lumânare așezată.

loading...
error: Content is protected !!