Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Iuliu Cezar Săvescu

În perioada în care Mihai Eminescu se afla în plină expansiune literară și gazetărească au mai apărut și alți poeți și prozatori care, din perspectiva geniului, nu s-au ridicat la înălțimile Luceafărului. Și nici nu se puteau ridica. Conform teoriei că geniile se nasc la intervale mari de timp și în domeniul literar era ­valabilă axioma. Să nu se înțeleagă faptul că atât timp cât a trăit Eminescu a fost vid în jurul său. În perioada sa au trăit și creat Alexandru Macedonski, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici și mulți alții care au bătut cu mai mult sau mai puțin succes la porțile celebrității. Unul dintre ei este brăileanul Iuliu Cezar Săvescu, un poet simbolist despre care literatura română nu a reținut prea multe. Și nu este vina lui.

Acesta s-a născut sunt controverse mari despre acest aspect-, la data de 28 septembrie 1866, după unele surse, sau la data de 22 iulie 1876, în orașul cu salcâmi. Nici biografii săi nu au ajuns la un numitor comun. Unul dintre ei, Titi Tudorancea, admite cele două date sub rezerva unor noi descoperiri ulterioare în arhivele brăilene. Cert este că tatăl său a fost avocatul Eulampiu Săvescu, iar mama, Fania. Școala primară și liceul (,,Nicolae Bălcescu”) le absolvă în Brăila. Cursul secundar îl urmează la Liceul „Sf. Sava”, unde îl are ca profesor de franceză pe Bonifaciu Florescu, fiul natural al lui Nicolae Bălcescu, prin care ajunge la Alexandru Macedonski.

Nu se cunosc date că ar fi terminat liceul, cert este că audiază cursurile Facultății de Litere, fără a le termina.  Anul 1888 îi aduce debutul literar în revista „Peleșul”, cu poezia „Pe când cerul vieții mele”. Anul următor publică versuri în ziarul „Viitorul” din Buzău și în „Voința Tulcei”. Macedonski îl ajută în obținerea postului de corector la „Monitorul oficial”. Continuă să publice în mai multe publicații ale vremii. Un loc de cinste în devenirea sa literară îl ocupă revista „Literatorul” și frecventarea cenaclului condus de poetul „Rondelurilor”. Realizează traduceri din E.A. Poe, din Ovidiu, Dante, Carducci, din literatura albaneză, și „Antigona” lui Sofocle (neterminată).

Este un reprezentat de seamă al boemei sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. Duce o existență dezordonată, dezră­dăcina­tă, iar boala, sărăcia și indiferența îi amplifică su­ferința. Existența sa este dusă prin cafenele, camere sordide, igrasioase ca urmare și a sărăcirii totale a familiei.

În anul 1901 are o tentativă de a-și aduna poeziile scrise și a le tipări într-o plachetă cu titlul „Poezii”, însă scoate doar câteva exemplare. Ca urmare a stării tot mai precare a sănătății, bolnav de ftizie, Iuliu Cezar Săvescu moare la data de 9 martie 1903 la București. Postum, îi apare în anul 1926 prin grija lui Nicolae Davidescu volumul „Poezii. Volum unic”. Tot acesta prefațează apariția. Tot Nicolae Davidescu îl include în antologia „Din poezia noastră parnasiană” (1943). Mai este inclus în volumele „Antologia poeziei simboliste românești” de Lidia Bote (1968), „Scrieri”, ediție îngrijită de I. Popescu – Sireteanu (1983) și în „Dicționarul biografic al lite­raturii române”, vol. II, 2004, de Aurel Sasu.

De mică întindere, poezia lui Iuliu Cezar Săvescu reprezintă un reper în începuturile simbolismului de la noi. În cei doar 27/37 ani de viață a scris atât cât a putut în acele timpuri. În afară de poezie și traduceri, s-a mai remarcat prin proze scurte, eseuri și articole.

Recuperarea înaintașilor este un act de a înlătura colbul ce s-a așternut, nemeritat, peste viața și opera unor autori români. Iar I.C. Săvescu o merită din plin, mai ales că el este și un precursor al prozo-poeziei. Criticul Vladimir Streinu îl include în categoria „ne­vroticilor”, fiind realizator de „de strofe de o stranie putere de incantație”. Era, conform ace­luiași critic „în adevăr un vizionar, sub ochii căruia imaginile se dilatau până la reintegrarea formei lor absolute”.

Despre el au mai scris Ilarie Chendi, D. Karnabatt, Mircea Anghelescu și George Călinescu. Cel din urmă scria în „Istoria literaturii române” că: „e un nostalgic în căutare de spații exotice, pustii, evocator de aceea al Saharei (…) și mai ales al celor două poluri”.

Să nu vă bucurați

Să nu vă bucurați, prieteni,

Că astăzi râd și eu cu voi.

Eu râd, cum râde vinovatul

La judecata de apoi.

Eu râd, că nu-mi rămâne-n lume

Nimic de care să mă tem;

Chiar moartea fuge îngrozită,

De câte ori voiesc s-o chem.

Sunt părăsit și de satana,

Precum am fost de Dumnezeu.

Stăpân nu am, dar n-am nici lege,

Stăpân și lege sunt chiar eu.

Voi știți, am plâns viața-n­treagă,

Durerea tuturor am strâns;

Lăsați-mă să râd acuma,

Nimica nu mai am de plâns!

Nenorocit

Zădărnicit întotdeauna

Și în noroc și în amor,

De câte ori răsare luna

Aș vrea să mor.

Căci pentru mine nu rămâne

Nici o nădejde pe pământ,

Ca ziua de-azi e cea de mânie.

Etern mormânt!

Și între pace și durere,

Și între ură și amor,

Alerg și cad cum cade-n sfere

Un meteor!

Te-ai dus

Te-ai dus, și liniștea vieții

S-a stins. Adio! Trist cuvânt.

S-a stins lumina tinereței,

Și iată-n locul dimineței,

E întuneric de mormânt!

Lumina mea era la tine,

La tine ultimul cuvânt.

Nimic n-a mai rămas în mine,

E întuneric, sunt ruine,

Te-ai dus. Adio! Trist cuvânt!

Precum

Precum se-nchide melcu-n casă,

Așa și eu am să mă-nchid

În visurile mele negre,

Și nimănui n-am să deschid.

Și bată cât o vrea ­spe­ranța

La poarta inimii, căci eu

Nu-i mai deschid, dar voi răspunde:

„Am fost un sfânt, azi sunt ateu”:

Și e știut, ca om, în lume,

Am și trăit, am și sperat,

Dar, din speranță în spe­ranță,

Tot mai adânc m-am cufundat.

Deci astăzi zic: De-aci-nainte

Nimic în lume nu mai sper,

Ce-mi folosește adâncimea

Dintre pământ și dintre cer!