Șlefuitorii de cuvinte/ Medalion literar – Gabriela Melinescu

Gabriela Melinescu s-a născut la data de 16 august 1942 în București și este  poetă, eseistă și traducă­toare ce s-a stabilit din anul 1975 în Suedia, fiind căsătorită cu suedezul René Coeckelberghs, de origine belgiană.

Studiile și le-a făcut în România, fiind absolventă a Liceului „Gheorghe Șincai”, a Institutului Pedagogic și a Facultății de Filologie. După absolvire a fost redactor la revistele „Femeia” și „Luceafărul”. Anul 1959 marchează debutul Gabri­elei Melinescu cu un grupaj de versuri în revista „Luceafărul”.

Debutează editorial în anul 1965 cu volumul de versuri „Ceremonie de iarnă”. Până în anul 1975, anul în care părăsește România, mai publică încă șase volume de versuri, și câte un volum de proză,  unul de reportaje (în colaborare cu Sânziana Pop) și o carte pentru copii. Cu volumul de versuri „Jură­minte de sărăcie, castitate și su­punere”, apărut în anul 1972, obține Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

Este de notorietate relația sentimentală de lungă durată pe care a avut-o cu Nichita Stănescu. Și în Suedia a continuat să scrie (în română, suedeză și franceză) și să publice cincivolume de versuri și nouă volume de proză. Gabriela Melinescu a realizat și  câteva traduceri din Ema­nuel Swedenborg, August Strind­berg, Brigitta Trotzig și Goran Sonnevi. Lucrările sale au fost apreciate atât în țară, cât și în Suedia, obți­nând prestigioase premii. Amintesc pe următoarele: premiul Academiei Suedeze (1990), premiul Albert Bonniers pentru „opera omnia” (2002), premiul „Nichita Stănescu” al Academiei Române (2002), Premiul Institutului Cultural Român pentru întreaga carieră (2004).

Gabriela Melinescu este foarte apreciată în Suedia aflându-se printre cei 36 de scriitori/ traducători care au venit garantat de statul suedez, adică beneficiază de o bursă pe viață. În afara volumelor amintite a mai publicat cartea „Jurnal suedez”, în cinci volume, ce include perioada dintre anii 1976 și 2008.

Despre aceasta, Eugen Simion, cel care s-a aplecat cel mai mult asupra cărților sale, scria: „Jurnalul este mai puțin o cronică a inimii, cât o cronică a călătoriilor, a întâlnirilor și a încercării de a scrie într-o limbă străină. Jurnalul intim poate consemna, când este cazul, doar țipetele sau tăcerile elocvente ale suferinței. Li­teratura dispare, propozi­țiile varsă lacrimi adevă­rate… Jurnalul suedez a fost scris cu gândul la destinatarul public. De aceea intimismul lui este programat, menit să transmită un anumit mesaj cititorului. De aici vine, cred, caracterul livresc al discursului diaristic. Și abuzul de vise în pagină. Vise literare, vise magice, vise profetice, vise în serie, totdeauna simbo­lice și prestigioase pentru a putea sugera ceva profund despre dramele reale ale ființei”.

 

Albastru de Voroneț

Meșterul cu ochi albastru.

Irisul înlăcrimat.

Pe obraz subțire ploaie.

Albastrul cutremurat.

 

Poate-i s-a născut un fiu

și-a primit din sat solie.

Strigă, tremură de dor,

albastrul de bucurie.

Și au râs aici, zugravii.

pensulele-au amețit.

Dinții albi opriți în hohot.

Albastrul în alb topit.

Mai departe se-ntrerupe

Cerul verii nefirește…

Meșterul nemaivăzut

Ca izvorul s-a pierdut…

Ceru-n ochiul drept lipsește.

 

Somn

Aproape nimeni n-o

să-mi spună niciodată

de ce stă câinele atât de liniștit.

Vine o boală stranie ca în copilărie

de care nu ne-am mai ferit.

Și e un loc ascuns în casă

și neștiut e leagănul de lemn

în care-i inima, deschide poarta

și fă-mi necunoscutul semn.

Și eu alerg și aerul coboară,

se face zid până la piept mereu.

Stă câinele atât de liniștit

cu pleoapele închise peste chipul tău.

 

Naștere

Să aducem zarurile grele

dintr-un colț de elefant tăiate,

să le batem pe pământul ud

până când de lovituri sunt despicate.

Și să iasă brusc noro­cu-n­treg,

nimeni nu știe cum arată,

poate e un animal cumplit

sau e abur peste niciodată.

Și stau în genunchi și luminez

nașterea din fildeș să se-ntâmple

și vin elefanții hohotind

să îmi sprijine cu colții două tâmple.

 

A scrie

Când scriem trebuie

să păstrăm distanța

față de ce s-a întâmplat

în cuvinte

 

Ca atunci când

salvezi un om

de la înec:

Trebuie să-l ții pe acela

strâns

dar nu prea aproape de tine,

ca să nu te poate trage

și pe tine cu el

în adânc

 

Încă e noapte

Încă e noapte și mă gândesc în întuneric

la prima zi a lumii.

La început a fost lumina

și lumina era întuneric.

Căldura era frig

și frigul absolut era căldură.

Întunericul deveni so­lid

captiv în forme bizare.

Acești doi ochi crescuți în cap

simt ce simte Pământul

când peste el crește verdeața.

Întuneric de lumină sunt

și pe colinele cărnii mele

răsare dimineața.