Șlefuitorii de cuvinte/Medalion literar – Dorin Tudoran

Dorin Tudoran este  poet, eseist, publicist, blogger și disident politic român. A făcut mare vâlvă la vremea respectivă, mai ales după ce a ajuns în Statele Unite, plecarea sa din lagărul socialist. Mulți au considerat acest lucru ca pe o victorie nu numai personală a lui Dorin Tudoran. Dacă nu am reușit să-l ascultăm în direct la postul de radio „Vocea Americii”, luările sale de poziție erau destul de comentate.

Dar cine era Dorin Tudoran la vremea aceea? S-a născut la Timișoara la data de 30 iunie 1945. A absolvit Liceul „Mihai Viteazul” din București și Facultatea de Limba și Lite­ratura Română a Universității București, unde a obținut licența (1978). După absolvire a lucrat numai în presa

literară și la publicațiile românești pentru străi­nătate. De asemenea, a fost bursier în Franța și RFG (1979 și 1980 – 1981). În perioada 1977 – 1981 face parte din Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor. În anul 1984 (aprilie) de­pune o cerere pentru a emigra, cerere respinsă. Repetă solicitarea, la 1 august 1984, printr-un memoriu adre­sat direct șefului statului. În anul următor, după o grevă a foamei și anchetări, pe 24 iulie părăsește țara.

După atâți ani plecarea sa în exil naște multe semne de întrebare. Fiecare este liber să și le pună și să răspundă la ele. Până când să părăsească țara, Dorin Tudoran a publicat 11 volume de versuri, publicistică și interviuri. A debutat editorial în anul 1973 cu volumul de versuri „Mic tratat de glorie”. În timpul cât s-a aflat în Statele Unite a publicat doar trei cărți, între anii 1986 și 1988).

După evenimentele din anul 1989 revine în dese rânduri în țară ca reprezentat al Statelor Unite, apoi va activa la Consulatul SUA din Chișinău. Concomitent publică editoriale la „Jurnalul Național” și la „Ziua”. Tot în această perioadă publică noi cărți, ultima apărută în acest an la Editura „Amphion” din Bacău sub titlul „De bunăvoie, autobiografia mea”. După revenire, era cam grea viața departe de țară, primește câteva premii literare pe care le amin­tesc: Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1992), Premiul suplimentului ziarului „Ade­vărul literar și artistic” (2001), Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia (2009) și Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2020, la împlinirea a 75 de ani).

După părerea mea Dorin Tudoran, un personaj controversat, ca să fiu blând, are multe pete în biografia sa și care nu au fost lămurite pe deplin nici până astăzi: ca bursier în străinătate și aprobarea suspectă de a pleca în exil. Opiniile sale politice, de la microfonul postului „Vocea Ame­ricii”, ne alimentau spe­ranțele. Însă versurile sale nu se ridică, după umila mea părere, la ceea ce aștept eu de la poezie și poeți. Însă părerea mea nu contează atât timp cât alți mari specialiști au păreri total opuse, și îi amintesc pe Nicolae Manolescu, Mir­cea Iorgulescu, Lucian Raicu și Laurențiu Ulici. Ultimul scria des­pre poezia sa: „Poetul dispune de calitatea, nu foarte obiș­nuită astăzi, numită oralitate; are, altfel zis, aptitudinea de a se exprima liric cu naturalețe de vorbitor în versuri fără a face însă concesii versificației mărun­te”.

Eu cred că distinșii critici aveau păreri măgulitoare și binevoi­toare despre un autor disident ce a „înfruntat” un regim odios. Doar timpul și cititorii vor stabili locul lui Dorin Tudoran în literatura română. Până atunci să-l cre­dităm cu titlul de poet interesant și aparținător spi­ri­tului optzecist.

 

Atât numai

 

În fiecare os mi-ați sădit

un mausoleu

în fiecare picătură de sânge

port, roșie –

o piață.

 

Dacă i-ar da prin minte

copilului meu

să sufle spre mine

cât într-o lumânare, atât numai –

n-ar auzi decât

prăbușindu-se un vraf de ziare;

mausoleu peste mausoleu,

piață cu piață.

singur eu

 

soarele devasta pieptul unui tânăr celebru

singur eu n-aveam cui da dreptate

când fiecare eram o armă în mâna celuilalt

 

Echilibru precar

 

Viața mea –

un strop de ploaie alunecând

pe arsura briciului

 

dedesubt

toasturi fierbinți așteptând-o

ca pe o icră roșie

 

rubinul ei rece

desăvârșindu-se

sub pielița deja ofi­li­tă.

 

Pedeapsa transpa­rentă

 

Chiar aerul a putrezit între noi,

nu te mai văd, nu te mai aud și mi se pare

golul acesta o nouă planetă

fără copaci, fără zăpezi și fără mare.

 

Dacă m-arăt, eu sunt sortit pieirii,

frunte dormind la gura unei carabine –

n-am să-mi acopăr fața, voi privi

pedeapsa transpa­rentă lipindu-se de mine.

 

Tânărul Ulise

 

Când vei putea să ții, fără durere,

cumpăna nopții pe fruntea-ți întristată,

o pasăre va arunca spre cer

inima-ți subțire ca pe o săgeată.

 

Să nu te clatini, trupul tău să fie

trestie de sticlă adăpostind lumină,

târziu, să dai semn – ca o speranță,

celui uitat și el are să vină.

 

Și va sosi pe mare – tânărul Ulise,

cu pieptul devorat de alge,

pe țărm, el va aprinde foc

din credincioasele-i catarge.

 

Tu vei zări cum fumul se ridică

spre cer ca un copac de sare,

ai să te-apropii și-o să vezi bărbatul

spălându-și inima în mare.