duminică, 28 februarie 2021

Șlefuitorii de cuvinte/ Medalion literar – Denis BUICAN

Despre savantul, filosoful, biologul, scriitorul și istoricul științelor Denis Buican am aflat din publicația „Certitudinea”, ce apare sub patronajul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Pe numele său real Dumitru Peligrad, acesta s-a născut pe 21 decembrie 1934 la București și este un pionier al radio­geneticii românești, inginer agronom din anul 1956, doctor în genetică din anul 1961, apoi cer­cetător știin­țific și cadru didactic la Universitatea din Bucu­rești.

Din anul 1969 se stabi­lește la Paris, profitând de participarea la un congres internațional, luând numele de Denis Buican. Obține cetățenia franceză trei ani mai târziu. În Franța obține titlul de doctor la Sorbona în urma tezei „Istoria geneticii și evoluționismului în Fran­ța”. În toată această perioadă, având cele mai bune condiții de studiu și de cercetare, Denis Buican este autorul unor concepte revoluționare în domeniile Genetică și Istorie a  Ști­ințelor, fiind autorul „Te­oriei sinergetice a evo­luției” și al unei noi teorii a cu­noașterii: bio­gnoseologia.

Pe lângă activitatea sa științifică – autor al ne­numărate studii, lucrări și volume – Denis Buican a publicat, în limbile română și franceză, câteva volume de poezii și de eseuri, în care demonstrează o sensibilitate originală apropiată de cele ale lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi și Lucian Blaga. Câteva  titluri ale volumelor sale de poezii: „Arbre seul” (Paris, 1974), „Mamura” (Ed. De­miurg, 1993) și „Măr­găritare negre” (București, 2008).

Pe pagina Wikipedia este redat un citat interesant des­pre poeziile lui Denis Buican: „Obsedate de idea neantului, aceste poezii scurte, dar foarte dense, deschid perspectiva unui univers ce amintește cititorului de cel al filo­sofilor Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, Friedrich Nietzsche și Emil Cioran”.

Savantul mai are o idee, care multora dintre noi ne surâde, și pledează pentru ea: meritocrația bazată pe selecționarea selecțio­na­ților, respectarea valorilor individuale și egalitatea șanselor. Iată ce decre­tează Denis Buican: „O societate simultan echi­tabilă și performantă are nevoie de un sistem de învă­țământ selectiv și chiar micro-selectiv, capabil să ofere fie­căruia, din fragedă copilărie și până la senectute, posibilitatea de a se dezvolta fără nicio discriminare, pe criterii sociale, rasiale, religioase etc., în limitele pa­trimo­niului său ereditar”.

După vasta sa activitate științifică ne punem întrebarea firească, așa cum am pus-o și în cazul altor mari oameni de știință români, gen Florentin Sma­randache, când mai au timp și de literatură. Eu consi­der că pentru ei poezia este mai mult decât un debușeu, este un balsam pentru suflet și pentru minte, pentru a-i pregăti pentru noi incursiuni științifice. Iar faptul că poezia scrisă de Denis Buican este la parametri înalți demonstrează faptul că ceea ce face un savant nu poate fi decât la nivel maxim. Pentru faptul că am descoperit încă un român de mare valoare internațională țin să îi mul­țumesc din toată inima inepuizabilului și inimosului scriitor și gazetar Miron Manega, cel care face lucruri deosebite atât în presa scrisă cât și în cea audio-video.

Nemișcare

Stau

Ca un arc

Fără săgeată

Și fără țintă.

 

Făcute-s cu toate să mintă.

 

Țiteră

Fiecare literă

Oarbă și spartă

E-o țiteră

Moartă.

 

Risipire

Am rămas tot mai singur

Pe căile întunericului.

Mă poartă pașii himer­icului

Către nimic.

Vântul răsună în mine

Cu apele ploii, picuri cu pic.

 

Ai mei

S-au risipit în lume ca boabele de mei.

Rămas fără temei

Pe ațele lumii-s ca firul de hamei…

 

Soarele

Soarele s-ascunde

Ca un ban de salbă

La cer în sân.

De ziua albă

Pătrunde

Un câine de aur fără stăpân.

 

Copil

Ca să fiu din nou copil,

Doamne, timpul adu-mi-l.

Să mai văd și să aud

Cum cad frunzele din dud.

Cum dorm păsările-n ramuri

Și cum stele ard în geamuri.

Iar în ape de oglinzi

Chipul, lună, cum ți-l prinzi.

 

Doamne, timpul adu-mi-l

Să mai fiu din nou copil.

 

Sfârșit

Știu că e scris ca să pier,

Pe alt pământ și alt cer.

 

Trebuie să tac, mereu să tac

Când steaua îmi cade în veac.

 

Văzduhu-i mai pur, tot mai pur;

M-am vărsat în azur.

 

Se zbate și plânge

O inimă-n soare de sânge.

 

Departe, departe-s iubire și ură

Și mult urgisita Mamură.

 

Timpul s-a spart și crește și crește

Uriașa lui undă în cerc se rotește,

Mă prinde vârtejul,

Mă strânge de-aproape ca vrejul;

M-azvârle bulboana

Când viața își rupe icoane.

 

Nici vis și nici mit:

S-a isprăvit.

Zadarnic. Legende de glorii

Nu m-or purta pe veci în istorii,

Cu numele meu,

Necunoscutul, același mereu.

loading...
error: Content is protected !!