Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Adrian Erbiceanu

Adrian Erbiceanu s-a născut la data de 6 ia­nua­rie 1941 în București, însă de ceva vreme locuiește în Canada, la Montreal. A absolvit Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, din Breaza în anul 1959, apoi Școala Militară de Ofițeri Activi din Pitești, promoția 1962. În anul 1970 absolvă Institutul Pedagogic din București al Facultății de Filologie, secția Limba și literatura română.

Debutează cu poezii și reportaje în reviste ­mi­litare în anul 1969. Editorial, debutează în anul 2003 cu volumul de poeme „Confesiuni pentru două generații”, la Editura Tribuna din Sibiu. După acest prim volum mai publică „Divina Tragedie” (poem epic, 2004); „De la Anna la Caiafa” (poeme, 2007); „La fontaine de ce siècle” („Fântâna veacului”, Ed. ASLRQ, Montreal, 2009)); „Printre silabe” (2011); „Tinerețe fără bătrânețe” (povestire în versuri, 2013); „Însemnele nopții” (sonete, 2016).

Adrian Erbiceanu este prezent în multe publicații literare din țară și stră­inătate. Le amintesc pe următoarele: Transilvania, Convorbiri literare, Târnava, Gazeta de Transilvania, Bucovina literară, Argeș, Poezia, Tribuna, Citadela, Cetatea Culturală, Spații culturale, Vatra Veche, 13 Plus, Destine literare, Observatorul, Candela din Montreal (ultimele trei din Montreal), Atheneum (Vancouver), Agero (Stuttgart). Este inclus în mai multe antologii apărute atât în țară cât și în Canada. Despre poezia lui Adrian Erbiceanu au scris numeroși oameni de litere, precum Eduard Huidan, Mihai Miron, Ion Vlăduțu, Adrian Popescu, Ion Roșioru, George L. Ni­migeanu, George Coan­dă, Valeria Manta Tăicuțu, Constantin Frosin, Ioan Lilă, Ionuț Caragea, Marius Chelaru, Eva Halus, Cezarina Adamescu și Adrian Mun­teanu.

Cel din urmă a scris în prefața, extrem de corectă, despre sonetele lui Adrian Erbiceanu, la volumul „Însemnele nopții”, urmă­toarele aprecieri: „Sone­tele scrise de Adrian Erbiceanu la intervale diferite, uneori de zeci de ani, le poți identifica chiar fără să cunoști perioada în care au fost create. Și aceasta pentru că o altă convingere pe care o am este că valoarea adevărată a sonetului, profunzimea lui, o poți obține numai după o viețuire personală îndelungată, doar la maturitatea vârstei, deci a experienței, de viață și de scriitură”.

Iar Emil David, în postfața la volumul „Divina Tragedie”, a scris: „Nimic mai frumos, nimic mai demn de prețuire decât osteneala și zbaterea poetului – trăind la aproape infinite distanțe geografice de «proza» cenușie și sordidă a realităților țării de baștină – de a o scutura de praf și mizeria cotidiană, de a o așeza în retortele nebănuite ale unui suflet sensibil, de a o trece prin alchimia inspirației  și a o sublima în poezie”. În ­vo­lumele pe care le-am avut la dispoziție am vrut să găsesc ceva din ceea ce îl „arde” pe un scriitor din diaspora: dorul de țara natală, nostalgii și așteptări de la ocârmuitori. Nu am găsit așa ceva. În schimb, am găsit o sensibilitate deosebită față de cele mai frumoase sentimente umane în simbioză cu elemente din natura mereu fermecătoare. Acest lucru demonstrează că Adrian Erbiceanu are o „vână” de poet autentic cel așează printre cei mai buni autori români contemporani.

Privind din umbră

Lovind metodic malul plin de soare

Se zbate dulce apa tremurândă

Și iarba ți se culcă sub picioare

Atât de nouă și atât de blândă.

Te-așezi pe mal, ca între flori o floare,

De par-ai sta și-ai aștepta din tindă,

În cadrul unei sălcii plângătoare,

Translucii ape chipu-ți să-ți cuprindă..

Și ești atât-atât de bucuroasă

Că apa-n mantii reci, diamantine,

A izbutit făptura să-ți cuprindă,

C-o vezi numai pe ea și-n ea pe tine…

Privind din umbră salcia pletoasă

Ce mult aș da ca eu să-ți fiu oglindă.

Ca salcia…

Prin sălcii vântul se frământă,

La nesfârșit fixându-și straiul,

Ca fata, ce de mijloc frântă,

Își bate rufele cu maiul.

Deposedat, se-mpleticește

În propria-i intimitate,

Ca fata ce, livid, roșește,

C-o prinzi cu poale suflecate.

Ca salcia ce nu mai scapă

De vânt, prin vânturi ­des­pletită,

E fata, pân’ la brâu în apă,

Ce le atrage în ispită.

Baletul

Baletul lebedelor negre

Tresaltă-n gol adânc și sacru,

Mi-s roșii ochii de-ntuneric

Și limba simte-n gură acru.

Le simt culcușul pe aproape,

Le-aud bătaia de aripe

Și-aș da orice din ochi să-mi piară

Întunecimea unei clipe.

Fantasmagoric joc, funebru,

Cum poate omul să se-m­bete!

Te simt, te aud, te vreau lumină,

De trupul tău răsfrânt mi-e sete.

Cu-nchinăciune-ți aștept gura

Și ochii – lung șirag de salbe –

Ca Ziua ce-nfiripă-n Noapte

Baletul lebedelor albe.

Amintirile

Pier amintirile departe, mai departe,

Ca notele pierdute pe pian,

De-atâta timp, de timp adjudecate,

Cerându-și dreptul lor cotidian.

De vreme arse, hipertrofiate,

Se strâng ciorchine pe un trup uman:

Simplu răboj de exclusi­vitate,

Testamentar, uitat într-un ghiozdan.

Iubirile veneau – ca apa morii,

Pe zbaturi când se năruie fierbinte –

Transfiguratoare de istorii,

Repovestite, fără de cuvinte,

Ce epitaf la clipele de glorii!

Dacă mai poți să ți-le-a­duci aminte…

Gând mocnit

Se scurge apa chioară din ciubere…

De unde vin și încotro mă duc,

De nu găsesc Cuvântul să-l traduc

Și-apoi să-l scot luminii la vedere?

Închis în mine, strâns de-un dor năuc,

– Ce-și vântură întreaga lui putere

Să lumineze vechile unghere, –

E semn că n-am pe unde s-o apuc.

Ce forțe mă strunesc, și-a câta oară –

Ca umbra prelungită peste vreme,

Gândul mocnit se zbate să te cheme?…

Dar te-am visat, pe drumul lung de seară,

Plutind pe-o unduire singulară,

Și nu mai am, de-acum, de ce mă teme.

Cabală

Mă răsuceam prin lumea siderală,

Pe patul ancestral de muribund,

Ca într-o vrajă neagră, colosală,

Bizară, pradă unui vis profund.

Priveam de sus oglinda virtuală –

Proiecție a unui gând fecund

Care-ntre două lumi cu fața pală

Mă ridica trăgându-mă la fund.

O liniște adânc – transcendentală,

Odihnitoare-n plinul ei rotund,

Mă-nvăluia, luându-mă în poală,

Cerându-mi cu tăcere să-i răspund.

Și în tăcerea lumii abisală

Cădeam prin mine-n mine să m-ascund.