Cultură

Şlefuitorii de cuvinte – Daniela CAUREA

Cea mai tânără scriitoare care şi-a pierdut viaţa în urma cutremurului devastator din 4 martie 1977 a fost poeta Daniela Ecaterina Caurea. Au mai pierit în seara fatidică scriitorii Ve­ronica Porumbacu, A.E. Baconsky, Alexandru Ivasiuc, Savin Bratu, Mihai Petroveanu, Virgil Gheorghiu, Nicolae Ştefănescu, actorii Toma Caragiu şi Eliza Petrăchescu, regizorul Ale­xan­dru Bocăneţ şi solista Doina Badea.

Daniela Caurea s-a născut pe 7 iulie 1951 în oraşul Târgu Ocna din judeţul Bacău. Studiile primare, gimnaziale şi liceale le parcurge în oraşul natal. Absolvă, în anul 1970, cursurile Liceului Teoretic, secţia umanistă, ca şefă de promoţie. Este admisă la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, la secţia

Latină-Greacă, după care se transferă la secţia Ro­mână-Engleză. Din anul II se mută la Bucureşti ca urmare a căsătoriei cu poetul Ion Crânguleanu. Absolvă facultatea ca şefă de promoţie în anul 1974.

La Iaşi a primit numai cuvinte de laudă de la profesorul şi criticul Constantin Ciopraga, iar la Bucureşti lucrarea de licenţă „Motivele acvatice în gândirea lui ­Emi­nescu” a fost apreciată de profesorul Zoe Dumitrescu Buşulenga cu nota maximă. Este repartizată la Secţia de Relaţii Externe a Academiei de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu”, dar concomitent lucrează la un liceu bucureştean, ca profesor.

De pe băncile şcolii cochetează cu poezia, frec­ventând cenaclurile literare şi publicând versuri în revistele locale şi, din ce în ce mai des, în revistele literare ale timpului, precum Ro­mânia literară, Lu­ceafărul, Viaţa Românească, Ateneu, Astra, Convorbiri Literare, Ramuri sau Tomis. Debutează cu versuri în revista liceului „Trotuşul” şi în revista ieşeană „Cronica”, sub îndrumarea poetului Horia Zilieru, în anul 1966.

În momentul în care ajunge la Bucureşti deja îşi făcuse un nume în poezie. Editorial a debutat în anul 1973, la Editura „Junimea”, cu volumul „Primejdii lirice”. În timpul vieţii îi mai apare un singur volum de versuri, şi acela pentru copii, „Cartea anotimpurilor”, la Editura „Ion Creangă”, în anul 1976. După prematura sa dispariţie îi mai apar două cărţi de versuri: „Adalbert Ignotus” (Editura „Junimea”, 1977) şi „Văzduhul de cuvinte” (Editura „Eminescu”, 1979). A mai fost inclusă în antologii colective.

După şase zile de căutări, mama poetei îi găseşte trupul şi o aduce pentru înmor­mântare la cimitirul din Târgu Ocna. Post mor­tem primeşte onorurile oficialităţilor din oraşul de pe Trotuş: îi este acordat titlul de Cetăţean de Onoare în anul 1999, o stradă din oraşul natal îi poartă numele, iar biblioteca Colegiului „­Cos­tache Negri”, pe care l-a absolvit, a primit numele „Daniela Ecaterina Caurea”.

Caurea a fost un talent uriaş. Asemenea altor ­ta­lente a dispărut de foarte tânără. În ciuda tinereţii sale, versurile ei sunt de o pros­peţime, de un lirism şi de o suavitate impresio­nante. Şi mai remarc ceva: actualitatea lor. Dacă nu ai şti date despre viaţa sa, ai crede că sunt versurile scrise de un poet matur cu foarte mare experienţă.

Simţire românească

Soarele dragostei mele trece furiş

pe după dealuri, ca un oştean

nedeprins cu muncile câmpului

şi plecat de dimineaţă în grâu

să se culce. Creşti pă­dure tânără,

creşti şi nu te gândi la mine,

la tălpile mele moi care vin înspre

tine, la somnul meu

ve­gheat galeş

de un sobor de bursuci, la mâinile mele

reci, alunecând ca două pâraie

din umăr spre tâmple, creşti

pădure tânără, creşti şi potriveşte-ţi

lăstarii la soare şi arborii veştezi

lângă furtună, creşti şi nu

te uita la mine, nu-s decât

o pasăre, cu o altă pasăre în inimă,

lunecând în derivă, creşti pădure tânără,

şi sună din salbele toamnei

pe trunchiuri de ploi rânduite în stivă.

XX

Don Quijote, călare pe-o singură

frunză, cutreieră ano­timpul,

jurând că nu se mai împarte

cu nici o femeie, se biciuie seara

cu iasomie şi cu fier îndulcit

cu ienupăr, lecuindu-şi în ciubere

cu lapte superbele-i picioare de sticlă.

i se urcă racii pe unghii,

în sânge, şi el jură

mai departe castitatea cuibului

său cu paie ferecate-n lacrimă

de nesomn. Curtezane spăşite

vin să-i cureţe aerul şi vântul

de orice fir de aripă, ce-ar putea

să-i rupă plămânii, luminându-i

auzul şi mersul cu neînflorită

goliciunea lor şi cutreierând

câmpiile cu mult prea verde

senin, cântându-i poemele lui

de poet androgin.

LII

Soarele dragostei mele trece furiş

pe după dealuri, ca un oştean

nedeprins cu muncile câmpului

şi plecat de dimineaţă în grâu

să se culce. Creşti, pădure tânără,

creşti şi nu te gândi la mine,

la tălpile mele moi care vin înspre

tine, la somnul meu ­ve­gheat galeş

de un sobor de bursuci, la mâinile mele

reci, lunecând ca două pâraie

din umăr spre tâmple, creşti

pădure tânără, creşti şi potriveşte-ţi

lăstarii la soare şi arborii veştezi

lângă furtună, creşti şi nu

te uita la mine, nu-s decât

o pasăre, cu o altă pasăre în inimă,

lunecând în derivă, creşti pădure tânără,

şi sună din salbele toamnei

pe trunchiuri de ploi rânduite în stivă.

XXVII

Auzi cum strugurii se coc, cum urcă

zahărul din frunză, cum doarme

ursul pe stânga, ­păs­torul de rouă?

Cu inima spre primă­vară te-aştept,

cu inima şi cu plânsul, înmugurit,

şi gata de soartă, cu faţa şi cu mâinile

înspre primăvară te-aştept.

Se-ngroaşă fumul în grindă,

Ca-ntr-un cimitir suspendat,

Liniştea zguduie carii şi-i încovoaie,

te aştept ca o lebădă ninsă

şi-aşa cum trec în şir vânătorii

robiţi de lupii şi de vulpile lor de departe,

mi se pare că gura puştii lor e lacrima

ce ne desparte.

Articole similare

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker