Şlefuitorii de cuvinte – Daniela CAUREA
Cea mai tânără scriitoare care şi-a pierdut viaţa în urma cutremurului devastator din 4 martie 1977 a fost poeta Daniela Ecaterina Caurea. Au mai pierit în seara fatidică scriitorii Veronica Porumbacu, A.E. Baconsky, Alexandru Ivasiuc, Savin Bratu, Mihai Petroveanu, Virgil Gheorghiu, Nicolae Ştefănescu, actorii Toma Caragiu şi Eliza Petrăchescu, regizorul Alexandru Bocăneţ şi solista Doina Badea.
Daniela Caurea s-a născut pe 7 iulie 1951 în oraşul Târgu Ocna din judeţul Bacău. Studiile primare, gimnaziale şi liceale le parcurge în oraşul natal. Absolvă, în anul 1970, cursurile Liceului Teoretic, secţia umanistă, ca şefă de promoţie. Este admisă la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, la secţia
Latină-Greacă, după care se transferă la secţia Română-Engleză. Din anul II se mută la Bucureşti ca urmare a căsătoriei cu poetul Ion Crânguleanu. Absolvă facultatea ca şefă de promoţie în anul 1974.
La Iaşi a primit numai cuvinte de laudă de la profesorul şi criticul Constantin Ciopraga, iar la Bucureşti lucrarea de licenţă „Motivele acvatice în gândirea lui Eminescu” a fost apreciată de profesorul Zoe Dumitrescu Buşulenga cu nota maximă. Este repartizată la Secţia de Relaţii Externe a Academiei de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu”, dar concomitent lucrează la un liceu bucureştean, ca profesor.
De pe băncile şcolii cochetează cu poezia, frecventând cenaclurile literare şi publicând versuri în revistele locale şi, din ce în ce mai des, în revistele literare ale timpului, precum România literară, Luceafărul, Viaţa Românească, Ateneu, Astra, Convorbiri Literare, Ramuri sau Tomis. Debutează cu versuri în revista liceului „Trotuşul” şi în revista ieşeană „Cronica”, sub îndrumarea poetului Horia Zilieru, în anul 1966.
În momentul în care ajunge la Bucureşti deja îşi făcuse un nume în poezie. Editorial a debutat în anul 1973, la Editura „Junimea”, cu volumul „Primejdii lirice”. În timpul vieţii îi mai apare un singur volum de versuri, şi acela pentru copii, „Cartea anotimpurilor”, la Editura „Ion Creangă”, în anul 1976. După prematura sa dispariţie îi mai apar două cărţi de versuri: „Adalbert Ignotus” (Editura „Junimea”, 1977) şi „Văzduhul de cuvinte” (Editura „Eminescu”, 1979). A mai fost inclusă în antologii colective.
După şase zile de căutări, mama poetei îi găseşte trupul şi o aduce pentru înmormântare la cimitirul din Târgu Ocna. Post mortem primeşte onorurile oficialităţilor din oraşul de pe Trotuş: îi este acordat titlul de Cetăţean de Onoare în anul 1999, o stradă din oraşul natal îi poartă numele, iar biblioteca Colegiului „Costache Negri”, pe care l-a absolvit, a primit numele „Daniela Ecaterina Caurea”.
Caurea a fost un talent uriaş. Asemenea altor talente a dispărut de foarte tânără. În ciuda tinereţii sale, versurile ei sunt de o prospeţime, de un lirism şi de o suavitate impresionante. Şi mai remarc ceva: actualitatea lor. Dacă nu ai şti date despre viaţa sa, ai crede că sunt versurile scrise de un poet matur cu foarte mare experienţă.
Simţire românească
Soarele dragostei mele trece furiş
pe după dealuri, ca un oştean
nedeprins cu muncile câmpului
şi plecat de dimineaţă în grâu
să se culce. Creşti pădure tânără,
creşti şi nu te gândi la mine,
la tălpile mele moi care vin înspre
tine, la somnul meu
vegheat galeş
de un sobor de bursuci, la mâinile mele
reci, alunecând ca două pâraie
din umăr spre tâmple, creşti
pădure tânără, creşti şi potriveşte-ţi
lăstarii la soare şi arborii veştezi
lângă furtună, creşti şi nu
te uita la mine, nu-s decât
o pasăre, cu o altă pasăre în inimă,
lunecând în derivă, creşti pădure tânără,
şi sună din salbele toamnei
pe trunchiuri de ploi rânduite în stivă.
XX
Don Quijote, călare pe-o singură
frunză, cutreieră anotimpul,
jurând că nu se mai împarte
cu nici o femeie, se biciuie seara
cu iasomie şi cu fier îndulcit
cu ienupăr, lecuindu-şi în ciubere
cu lapte superbele-i picioare de sticlă.
i se urcă racii pe unghii,
în sânge, şi el jură
mai departe castitatea cuibului
său cu paie ferecate-n lacrimă
de nesomn. Curtezane spăşite
vin să-i cureţe aerul şi vântul
de orice fir de aripă, ce-ar putea
să-i rupă plămânii, luminându-i
auzul şi mersul cu neînflorită
goliciunea lor şi cutreierând
câmpiile cu mult prea verde
senin, cântându-i poemele lui
de poet androgin.
LII
Soarele dragostei mele trece furiş
pe după dealuri, ca un oştean
nedeprins cu muncile câmpului
şi plecat de dimineaţă în grâu
să se culce. Creşti, pădure tânără,
creşti şi nu te gândi la mine,
la tălpile mele moi care vin înspre
tine, la somnul meu vegheat galeş
de un sobor de bursuci, la mâinile mele
reci, lunecând ca două pâraie
din umăr spre tâmple, creşti
pădure tânără, creşti şi potriveşte-ţi
lăstarii la soare şi arborii veştezi
lângă furtună, creşti şi nu
te uita la mine, nu-s decât
o pasăre, cu o altă pasăre în inimă,
lunecând în derivă, creşti pădure tânără,
şi sună din salbele toamnei
pe trunchiuri de ploi rânduite în stivă.
XXVII
Auzi cum strugurii se coc, cum urcă
zahărul din frunză, cum doarme
ursul pe stânga, păstorul de rouă?
Cu inima spre primăvară te-aştept,
cu inima şi cu plânsul, înmugurit,
şi gata de soartă, cu faţa şi cu mâinile
înspre primăvară te-aştept.
Se-ngroaşă fumul în grindă,
Ca-ntr-un cimitir suspendat,
Liniştea zguduie carii şi-i încovoaie,
te aştept ca o lebădă ninsă
şi-aşa cum trec în şir vânătorii
robiţi de lupii şi de vulpile lor de departe,
mi se pare că gura puştii lor e lacrima
ce ne desparte.