Cultură

Șlefuitorii de cuvinte – Cezar IVĂNESCU

Nu știu dacă a fost un boem în adevăratul sens al cuvântului, dar știu că a fost un mare scriitor român: poet, prozator, dramaturg, traducător și editor. Vom vedea pe parcurs în ce a constat boemia sa. S-a născut la data de 6 august 1941 în Bârlad, într-o familie de intelectuali cu rădăcini albaneze. Mama sa, Xantipa Naum, era originară din Korcea.

Cezar Ivănescu a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Iași și a lucrat în învățământ, ca profesor de limba și lite­ratura română în Ardeal și în Moldova, apoi în presa li­terară. În calitatea sa de redactor la revista „Lucea-fărul” a îndrumat în anii ‘80 cenaclul „Numele poe­tului”, unde a lansat în li­te­ratură mulți tineri autori, fiind din acest punct de vedere un mare altruist. A organizat și ținut  spectacole de muzică și poezie cu propria-i formație, „Baaad”, nume ce-l va purta ­capo­dopera sa poetică de mai târziu, „La Baaad”.

Debutează editorial cu volumul „Rod” în anul 1968, la Editura pentru Lite­ratură, după ce primele versuri îi apar în anul 1959 în revista „Flacăra Iașiului”. Va continua cu acest ciclu publicând alte trei volume. Publică volum după volum și colecționează premii după premii.

Însă viața sa are alte coordonate și alte planuri cu el. Astfel, student fiind, intră în greva foamei în anii ’60, în semn de protest pentru că a fost exmatriculat din facultate și din cenaclu pentru că a citit câteva poeme neconforme. A mai făcut greva foamei în anul 1983 în redacția revistei „Luceafărul” împotriva cenzurii comuniste care voia să-i dea la topit cartea de poezii „Doina”. Acțiunea s-a repetat, timp de șapte zile, și în anul 1986, pentru că a fost interzis cenaclul „Numele poetului”; scriitorul a fost internat în stare gravă, pentru că ajunsese la 45 de kg, la Spitalul de Urgență Floreasca. Nu a fost singura acțiune de acest fel. A făcut greva foamei și în ia­nuarie 1990, atunci când proaspătul președinte al Uniunii Scriitorilor, Mircea Dinescu, i-a desfăcut contractul de muncă de la revista „Luceafărul”.

Hidoșenia vieții avea să își arate adevărata față la 14 iunie 1990, când este victima agresiunii minerilor. În urma traumatismelor fi­zice și psihice își revine foarte greu. Din anul 2000 a condus, până la moartea sa, editura „Junimea”. A murit la data de 24 aprilie 2008 în urma unei operații absolut simple, banale. Deși moar­tea sa este învăluită în mister, multe voci, din ce în ce mai vehemente, spun că există suspiciunea că poetul a fost victima unui asasinat.

O ultimă lovitură pe care a primit-o a fost tot de la Mircea Dinescu, cel care l-a acuzat că a fost colaborator al Securității, el, care a fost un anticomunist convins și un luptător antisistem. Între cei doi a fost, de altfel, o luptă acerbă în ceea ce privește acuzațiile, Cezar Ivănescu acuzându-l pe la­tifundiarul de la Cetate de participare vinovată la moartea lui Marin Preda.

O ultimă agresiune ­îndre­p­tată împotriva sa a avut loc pe data de 3 ianuarie 2006, chiar în fața casei sale, produsă de trei indivizi bine făcuți fizic (se știe că poe­tul era scund și slab); a fost bătut la sânge, poetul scăpând cu fuga.

În memoria sa au avut loc câteva manifestări ­lietrare, asta până acum vreo zece ani, după care s-a așternut tăcerea. Însă importanți scriitori nu l-au uitat și au scris și publicat monografii dedicate vieții și operei sale. Îi amintesc pe Theodor Codreanu, Petru Ursache, Cassian Maria Spiridon și Maria Dobrescu. Câțiva scriitori bârlădeni scot de opt ani revista trimestrială „Baaadul ­li­terar”, iar casa în care a locuit pentru scurt timp în orașul Bârlad are o placă memorială. Numai oficiali-tățile bucureștene nu au făcut nimic pentru reabi­litarea casei în care a locuit pentru a fi declarată obiect de patrimoniu, mai ales că aici a locuit un alt mare scriitor de origine albaneză, ca și poetul Cezar Ivănescu, dramaturgul Victor Efti­miu.

Spuneam la început că nu știu dacă a fost un boem în adevăratul sens al cuvân­tului și îmi mențin afirmația. Cert este că a fost un neadaptat, o persoană incomodă și că da, din acest punct de vedere putem spune că a fost un boem. Cert este că a fost un mare poet și va rămâne chiar dacă acum prostocrația ne inundă. Mai arăt faptul că a fost propus de două ori la Premiul Nobel pentru ­Li­teratură, ultima dată de Albania, țară cu care a avut strânse legături în ultimii săi ani de viață.

Efebul de la Marathon

!frumos am fost precum

efebul de la Marathon

și meșterii Athenei bătură o medalie

de aur, să rămână chipul meu

de-a pururi tânăr și strălucitor!

!acuma sunt bătrân și

mi-am pierdut și toată strălucirea

și orice bețivan mă-njură

în porturi, prin tavernele Athenei;

ce mai contează acest zombi,

sufletul meu e-nmor-mântat acolo

în Glorie: frumos efeb mort

singur înfruntând întreagă

o oștire de barbari!

Amintirea paradisului

Când eram mai tânăr și la trup curat,

Într-o noapte, floarea mea, eu te-am visat.

Înfloreai fără păcat, într-un pom adevărat

Când eram mai tânăr și la trup curat.

Nu știam că ești femeie, eu bărbat

Lângă tine cu sfială m-am culcat

Și dormind eu am visat; tu, visând, ai lăcrimat

Când eram mai tânăr și la trup curat.

E pierdută noaptea aceea de acum!

Carnea noastră, de-i mai știi al ei parfum

Poamele ce-n poame stau, gustul cărnii tale-l au

Și cad mâine toate, putrede, pe drum.

Fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om

Pe acel care ne-a ispitit sub pom

Și când pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea,

Cum, cădea-va , după cântec mâna mea…

Turn

când m-am născut, mama

pe-o masă, întinsă,

cumplit suferea,

mama mea cea bună

pe-o masă;

dar pe cealaltă,

mama mea Moartea

goală, lungită, surâdea

atât de frumoasă,

mama mea Moartea

surâdea

căci copilul ei mă nășteam

fără ca ea să sufere!

La nymphette

!trup alb de fată care vei muri

suflet care n-a gustat știința morții

ca pe o bazilică

viermii te vor ocoli:

nu-ți va fi luat decât părul

care-ți acoperă capul și sexul

spre a rămâne unică-n perfecțiune

în pământ, sâmbure viu și alb

al unui rod întunecat:

pentru tine nu va fi moartea.

or, numai oamenii cu mâna de varice

plug vor implanta să iasă bobul sacru

și sânii ți-i vor despărți unul de altul!

La Baaad!

mă trezesc adesea visând

următoarea scenă: Baaadul

e aediat de intruși: într-o

clădire sunt ultimul apărător

care mai rezistă atacatorilor:

într-un hol imens cu pardoseala

neagră gudronată

ca a unui platou de filmare,

înaintez cu o armă

automată în brațe: câțva

intruși trag în mine în

plin; sunt ciuruit,

cu ultimele puteri înaintez

însă și scuip pe fața primului

intrus îndreptat spre mine

cu ultimul efort al

plămânilor un val de sânge

care-i acoperă toată fața:

nu m-am întrebat niciodată

dacă este posibil ca un ins

ciuruit să mai poată scuipa

un val imens de sânge în

fața cuiva dar imaginea

în sine mi-a plăcut, s-a

implantat în mazochismul meu

de zile mari,și-mi

revine cu forța

reiterată a unui onanism

juvenil… firește

aceasta este doar imaginea

centrală, pentru că visul

în sine are variațiuni infinite,

scena aceasta fiind

când punctul unui fatal

deznodământ, când începutul

unui cavalert care

se continuă cu…!

 

Articole similare

error: Continut protejat!!