Șlefuitorii de cuvinte – Angela MARINESCU

Numele real al cunoscutei poete este Basaraba Angela Marcovici. A mai semnat și Basaraba Matei. S-a născut la data de 8 iulie 1941 în Arad, în familia lui Marius Marcovici, func­ționar superior, și a profesoarei Maria Marcovici, născută Martiș, de origine ceangăiască.

Școala generală și liceul le urmează în orașul natal, după care, timp de patru ani , este studentă la Fa-  cultatea de Medicină și Farmacie din Cluj, fără să încheie studiile. Dă examenele de diferență la Fa- cultatea de Psihologie a Universității București, a cărei licențiată este (1972). Lucrează sporadic, din cauza problemelor de să­nătate, pensionându-se medical în anul 1980. Mai lucrează încă trei ani și din nou se pensionează medical.

Debutul literar are loc în anul 1965 în revista „Tribuna”, cu poezii. Editorial debutează în anul 1969 cu volumul de versuri  „Sânge albastru”. Au urmat vo- lumele „Ceara”, 1970, semnat cu pseudonimul Basaraba Matei, „Poezii”, 1974, „Poeme albe”, 1978, „Structura nopții”, 1979, „Blindajul final” (1981) și „Var”, 1989. Și după 1989 a continuat să scrie și să publice. Cele mai importante vo- lume sunt: „Cocoșul s-a ascuns în tăietură” (1996), „Limbajul dispariției” (2006) și „Probleme personale” (2009). A mai publicat două volume, unul de eseuri, „Satul în care mă plimbam rasă în cap” (1996) și „Jurnalul scris în a treia parte a zilei” (2004).

Poezia sa a fost răsplă­tită cu numeroase premii și distincții. Amintesc doar Premiul „Nichita Stănescu” (1990), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (2000), Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” (2006) și Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler (2000). A fost catalogată de către unii critici că ar scrie agresiv, vulgar, ostentativ și la limita erotismului. La aceste acuze Angela Marinescu răs­punde, într-un interviu din „Dilema Veche” (2018), astfel: „Vulgaritatea mea a fost scoasă în evidență dintr-un anumit fel de a mă înțelege al unor critici care erau altfel decât mine, dar și din dorința lor «de a-mi da în cap». Pentru că eu nu pot percepe faptul că un singur poem era, să zicem, vulgar, și chiar pe acesta    l-au găsit. Nu știu cum or fi citit criticii cu atâta atenție 800 de pagini de poezie… Eu m-am simțit lezată. Dar nu-i nimic, am făcut-o, am scris chestia asta, nu pot să neg. Adică, vulgaritatea”.

Legat de critici se poate afirma că despre poezia sa au scris mai mult tinerii, dar și mulți cu greutate în literatura noastră. Ion Negoițescu scria: „Oricât de sumbră, poezia Angelei Marinescu nu acuză nici mediul, nici societatea – într-o vreme în care s-ar părea că așa se cuvine. Un lirism pur subiectiv, pro- bleme personale până la deznădejde, exprimând o dramă existențială ce lasă uneori să-i strălucească, nu mai puțin îndoliat, nimbul metafizic”. S-au mai exprimat Constantin Abăluță, Octavian Soviany, Claudiu Comartin, Bogdan Crețu, Nicolae Manolescu, Ion Rotaru, Marin Mincu ș.a. În ceea ce mă privește, consi- der că poezia Angelei Marinescu, în ciuda vârstei, este modernă, apropiindu-se de cea a generației 2000. În afara acestui fapt mai putem afirma că are o po­ezie valoroasă ce o înca­drează între cei mai importanți poeți români contemporani.

Imn

Tânără ca o floare sunt.

Vlăstar viu venind

Visător.

O sălbatică rece și aprinsă sunt.

Căci înțeleg lucruri

Barbare.

Un monstru plin de cuvinte sunt.

Căci nu trebuie decât să mă aplec

Și să scriu.

Oh, liber să fii

Și totuși să urci acest drum

Însetat.

Strigăt

Niciodată n-am să te pot iubi altfel

Decât așa: deasupra tuturor lucrurilor.

Viețile noastre se pierd timpuriu

Ca o adâncă rană care se vindecă.

Culorile noastre sunt vii,

Dar ele se pierd pe mari înălțimi.

Ca niște cruci de lemn pierim.

Niciodată n-am să te pot iubi alfel

Decât așa: deasupra tuturor lucrurilor.

o lume slabă

o lume slabă. cu revolta în mine

mă retrag în infern. în infernul

propriilor mele cuvinte.

aici, în ultima dintre aventurile posibile

pe care le mai pot suporta

fără să mă destram, fără să mă rup, fără să urlu.

dar subminez fiecare înfățișare

fiecare mască, fiecare umbră.

mă joc, sinucigându-mă.

Piticul

În fiecare seară nebunia

Vine în casa mea

Sub chipul unui pitic, alb la față,

Cu ochii mari, cenușii.

În fiecare seară aprind, atunci, focul,

Suflu cu putere în jarul

Mărunt, o căldură liniștită

Tremură.

Piticul se așează lângă foc

Eu vreau să-l împing peste jar

Să se termine odată.

Dar piticul continuă să vină,

Zi de zi cu o răbdare

Înfricoșătoare.

Păsările

Păsări răzlețe brăzdează cerul

Și țipă, fără să știu de ce.

Iar țipetele lor sunt înfiorate.

De aș putea să țip și eu astfel

Când mi se duce viața.

Tremură stelele

Tremură stelele deasupra sufletului meu.

Pe pajiști verzi oameni murmură îndepărtat.

Ce drum, ce țărm mai ascuns și mai pur,

Voi privi acum?

Am luptat îndeajuns

Am știut să apăr de sânge

Triumful lung al gâtului de lebădă?

A tânjit oare fruntea mea după lauri?

Va veni din nou primăvara și crucea de lemn

Se va înălța din pământ ca firul de iarbă.

Lacuri mari și întunecate las în urma mea, neatinse.

Aici sfârșesc versurile mele îmbrățișându-mă.