Ileana Mălăncioiu este o poetă română contemporană, eseistă, publicistă și activist civic. Ea s-a născut la data de 23 ianuarie 1940 în localitatea Godeni, jud. Argeș, ca a doua fiică a familiei. „Fu­sese așteptat un băiat. Tot așteptându-l, după mine, mama a mai născut două fete”, mărturisește poeta că, din acest motiv, venirea ei pe lume nu a adus prea multă bucurie în familie, dar apoi situația s-a schimbat.

A urmat liceul la Câmpulung Muscel, apoi Facultatea de Filosofie a Universității București, pe care a absolvit-o în anul 1968, cu lucrarea „Locul filosofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga”. Lucrarea de docto­rat în filosofie, pe care a susținut-o în anul 1977, a avut tema „Vina tragică (Tragicii Greciei, Shakespeare, Dostoievski, Kafka)”.

Din anul 1980 lucrează ca redactor la revista „Viața românească”, apoi la Televiziunea Română, la revista „Argeș”, la Studiourile „Ani­mafilm”. După anul 1989 lucrează la revista „22”, la ­Editura „Litera” (ca redactor-șef) și la revista „România li­terară”. Debutul literar s-a produs în anul 1965, în revista „Luceafărul”, cu versuri. Editorial a debutat în anul 1967 cu volumul „Pasărea tăiată”. A continuat să publice volume de versuri, eseuri și publicistică.

Multe din volumele sale de după 1990 sunt ediții ­bi­lingve cu traduceri din franceză și engleză. În anul 1995 îi apare la Stockholm volumul de versuri „Skärsel­dsberget”. Mai este inclusă și în nenumărate antologii. ­Vo­lumele sale au apărut la edituri de prestigiu din țara noastră: Eminescu, Cartea românească, Albatros, Ti­neretului, Litera, Polirom ș.a. Multe dintre ele au obținut importante premii literare, astfel: „Crini pentru domnișoara mireasă” (1973) – Premiul Academiei; „Peste zona interzisă” (1979) și „Urcarea muntelui” (1985) – Premiul Uniunii Scriitorilor și „Linia vieții” (1982) – Premiul Asociației Scriitorilor din București.

Din martie 2013 Ileana Mălăncioiu este membru corespondent al Academiei Române. De asemenea, pentru deosebita activitate li­te­rară, a fost distinsă cu Ordinul național „Steaua Ro­mâniei”.

Despre Ileana Mălăn­­cioiu și versurile sale au scris nenumărate personalități de-a lungul carierei sale literare de peste 50 de ani. Cele mai emoționante și calde cuvinte îi aparțin lui Nicolae Steinhardt, care scria: „Aferim, femeie! Curajoasă. Aspră. Le vede, le știe, le spune. Și cu suflet de muiere sensibilă, simțitoare. Suflet adânc, colțuros. Mare poetă. Da, asta admir: o tărie inteligentă (foc) și totodată accesibilă milei, duioșiei (indirecte). Am calificat-o: o Antigonă ducându-l pe Oedip de mână, dar o Antigonă cu suflet de Electră (și de Ecaterina Teodoroiu)”.

Eu personal consider că Ileana Mălăncioiu este o poetă de prim rang a literaturii române și versurile sale contribuie cu multă substanță la îmbogățirea patrimoniului cultural național. O așez într-o galerie selectă a poetelor noastre ce ne-au adus un plus de frumusețe zilelor noastre.

Altfel cum

Îngropată în mirosul de trandafir

din luminoasa dimineață

culegeam petale ca vișina putredă

și le puneam în mâna bunicii

în care se făceau dulceață.

Dulcea mea lumină și mântuitoare

firul nădejdii n-a fost rupt

cât plutește încă galbena miere

în care stau petalele-aruncate

de mâna ei închisă dedesubt.

Nu putem fi cu totul despărțiți

de cei plecați dintre noi

altfel cum ar fi putrezit ulucile

acestui cimitir de țară unde florile

sunt mai înalte decât crucile.

Vis

Cânt pe inimă ca pe o frunză de fag

Stau oamenii-n drum să m-audă cum cânt,

Se uită unii la alții tăcuți

Și se-ntrebă ce pasăre sunt.

E prea mult cântec împrejurul nostru,

L-ascult cu ei și nu-l mai înțeleg,

Parcă m-aș fi temut să rup o frunză

Și am cântat dintr-un copac întreg.

Pastel

E seară. E iarnă. E frig.

Sunt singură. Tremur. ­Mi-e teamă.

În capul meu iar se petrece

Aievea o moarte de seamă.

A mea, sau a ta, sau a lui,

A ei, sau a lor, mi-e tot una,

Pe valea aceasta-n­ghețată

De moarte se apropie luna.

Încet, ca un cap atârnat

De-un pom ce se clatină-n cer

Și-mi scutură chiar în odaie

Coroana albită de ger.

Mi s-a întins o mână

Mi s-a întins o mână

Mare și puternică

Și eu nu știu ce să fac,

Mi s-a întins o mână

Și eu tac

Și eu plâng în camera mea,

Mi s-a întins o mână de fier

Și nu mă pot decide

Să mă spânzur de ea.

Joc

Îmi iau numărul meu de pietre

Și le așez cât mai riscant

Și-ncep jocul convinsă

Că oricum voi pierde.

De ce joci totuși

Mă veți întreba.

Ce altceva pot să fac

Vă voi răspunde.

Apoi liniștită

Voi muta mai departe

Piatră după piatră

Munte după munte.

Amiază

Ziua are trupul despicat în două,

Numai jumătate mai e vie,

O lumină fantastică a-nvăluit

Tot ce a fost să fie.

Despre morți numai bine,

Îngân cu capul pe spate,

În iarba proaspăt cosită,

Dar despre cei morți pe jumătate?

Nu mai știu ce-aș putea să zic,

E cald, e o zi toridă,

Să se decidă și ei, mă gândesc,

E timpul să se decidă.

DISTRIBUIȚI
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Scrieți comentariul dvs.
Introduceți numele dvs.