Sfântul Ioan Botezătorul este unul dintre proorocii sau profeţii Vechiului Testament. El s-a născut înaintea Mântuitorului Hristos, în perioada Vechiului Testament. Sfântul Ioan a spus profetic: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). Prin aceste cuvinte, Ioan a profeţit că Iisus va fi jertfit asemenea unui miel de Paşte, lucru care s-a şi întâmplat.
Sfântului Ioan Botezătorul i se mai spune şi Înaintemergătorul Domnului pentru că el a pregătit calea sau drumul venirii lui Iisus Hristos în lume, după cum el însuşi mărturiseşte: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3,11).
Despre activitatea misionară a Sfântului Ioan Botezătorul, profetul Isaia scrie că Ioan este glasul celui ce strigă în pustie: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru” (Isaia 40,3).
Botezul lui Ioan era doar cu apă, formal, fiind doar o etapă de conştientizare a păcatelor din om şi nevoia harică de a le curăţi. Sufletul are nevoie de o altă hrană, după cum ne spune Însuşi Mântuitorul Hristos: „Scris este: <Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu>” (Matei 4,4).
Botezul creştin pe care ni-l aduce Iisus Hristos în Biserică are Duhul Sfânt ca element esenţial şi de profunzime. Fără Duhul Sfânt nu ne putem sfinţi şi nici curăţi sufletul de păcate Însuşi Mântuitorul Hristos ne spune: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5).
În tradiția populară se spune că Sfântul Ion „botează” gerul și frigul se mai înmoaie. Sunt locuri, se arată în „Ghidul sărbătorilor româneşti”, de Irina Nicolau, unde tinerii colindă în noaptea de ajun. Iordănitorii stropesc cu apă oamenii. Femeile merg la moaşă cu plocon. Se mai spune că „Sfântul Ion a fost păstor de capre. Nu văzuse niciodată chip de om. Când voia să se roage lui Dumnezeu sărea peste un butuc înainte şi înapoi zicând: asta ţie, Doamne, asta mie, Doamne. Nişte oameni care s-au dus să-l vadă l-au îndrumat spre biserică. Acolo el i-a văzut pe credincioşi purtându-şi păcatele în spate ca pe nişte snopi de paie. Vrând să fie ca ei, a luat în spate şi el un snop, unul adevărat. Preotul a crezut că îşi bate joc şi l-a dat afară. Întors acasă, a început din nou să sară peste butuc. Şi se spune că lui Dumnezeu îi erau mai plăcute rugăciunile lui decât ale celor care umblau în biserici…”, scrie Muzeul Țăranului Român citând din „Ghidul sărbătorilor româneşti (Humanitas, 1998)” de Irina Nicolau.
