Marcela CHIRIȚĂ
Scriitor, eseist, editor, animator cultural, Nicolae Peneș s-a născut la 22 (4, după spusele mamei) septembrie 1935, în familia lui Traian și a Floricăi Peneș din satul Spătaru, sat situat în apropierea orașului Buzău, azi în componența comunei Costești.
Pe linie paternă, scriitorul se trage din neam de oieri din Tărlungeni, unul din cele șapte sate de la poalele Ciucașului, ce intrau în componența localității Săcele din Depresiunea Bârsei. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, o parte dintre membrii acestui neam au plecat pe Valea Prahovei spre Câmpina, alții s-au stabilit cu turmele în câmpia de la Costești. Dar au mai rămas și în satul de baștină, căci în anul 1936, cu prilejul dezvelirii Monumentului Eroilor din Tărlungeni, între cei care au contribuit financiar pentru ridicarea acestuia, întâlnim și numele unui căpitan Al. Peneș, pe cel al negustorului Alexandru Peneș și chiar pe al unui N. Peneș. Dacă existau legături de rudenie între cei plecați și cei rămași, nu avem cunoștință.
Traian Peneș își va construi o casă și-și va întemeia gospodăria și târla în câmpia de lângă pădurea Spătaru, azi monument al naturii. Mama, fiica lui Alexe și a Dafnei Pană, era originară din Cilibia, sat din Câmpia Bărăganului, situat pe malul drept al râului Buzău. În aceste două localități își va petrece anii primei copilării, iar mai târziu și în comuna Stâlpu, unde mama sa, văduvă pentru a doua oară și cu patru copii minori, se recăsătorește cu Nicolae Iancu, morarul care închiriase moara din localitate.
Începe cursurile primare la școala din comuna Stâlpu, ctitorie a doctorului Constantin Angelescu, posesor al unei moșii și al unui frumos conac, fost ministru al Instrucțiunii, pe care reușește să-l impresioneze prin răspunsurile pe care le dă la ora de istorie, când acesta vizitează școala, în anul 1943. A fost o oră astrală pentru copilul de atunci care, peste ani, va publica volumul Dr. Constantin Angelescu – povestea unei vieți, prima monografie despre această personalitate din elita medicinii și politicii românești, primul ambasador al Regatului României în Statele Unite ale Americii, unde militează, alături de românii ardeleni, pentru unire, și ministru al Instrucțiunii Publice, timp în care s-a preocupat de construirea a numeroase școli
și de îmbunătățirea legislației învățământului de toate tipurile în România întregită, astfel încât școlile să funcționeze după principii moderne. După publicarea acestei cărți, Nicolae Peneș și-a continuat cercetările în arhive și biblioteci, a investigat printre cei care-l cunoscuseră pe doctor și se mai aflau în viață, a purtat discuții cu membri ai familiei acestuia, iar în anul 2014 a ieșit de sub tipar Moartea lui Cressus, volum revăzut și augumentat.
Dar războiul al doilea mondial și instaurarea comunismului încheie perioada fericită de la Stâlpu. Familia se retrage o vreme în „casa de lângă pădure”, la Spătaru, iar Nicolae învață un an la școala din sat. Apoi familia decide să-l înscrie la Liceul Comercial din Buzău, unde a absolvit doar două clase gimnaziale, pentru că în 1948 a venit reforma învățământului, iar el, împreună cu peste jumătate din efectivul clasei sale, va fi înmatriculat în clasa a VII-a la Liceul „B.P. Hasdeu”.
Ajunsă la limita sărăciei în urma reformelor agrară, monetară și a naționalizării, familia se mută cu chirie în Buzău, mai întâi pe strada Decebal, apoi pe strada Nimfelor din cartierul oamenilor umili, lucrători la Depoul CFR sau Fabrica „Metalurgica”, aflat în apropierea domeniului care fusese cândva al lui Alexandru Marghiloman, dar care la vremea aceea se afla deja în paragină (Alexandru Marghiloman murise în anul 1925, fără a avea moștenitori direcți, iar cei desemnați prin testament, nepoți și soția, n-au fost interesați să păstreze ceea ce primiseră). Poveștile reale, dar mai ales cele imaginare care circulau nu doar în cartierul „Trei Păduchi”, despre neamul Marghilomanilor, cândva faimos chiar și peste hotare, l-au determinat pe Nicolae Peneș ca atunci când a avut acces și a fost posibil, să cerceteze arhive, să consulte documente, să-i citească „Notele politice” publicate postum în anul 1927 de către cei desemnați prin testament, să stabilească legături directe cu urmașii Marghilomanilor. Iar rezultatul acestei strădanii, o consistentă monografie în două volume (2007, 2008), singura până în prezent, după știința noastră, intitulată Alexandru Marghiloman, lordul valah și apreciată de Academia Română cu Premiul „Mihail Kogălniceanu” în anul 2010. Cartea e scrisă cu talent literar și poetic, astfel că poate fi citită atât de către cei avizați cât și de cei mai puțin sau care au informații doar din folclor.
Blamat și marginalizat încă din timpul vieții de către unii contemporani, idei preluate și de unii istorici, în cartea lui Nicolae Peneș, Alexandru Marghiloman este o figură luminoasă, animat de puternice sentimente patriotice. Și nu pentru că o spune autorul, ci pentru că documentele vorbesc, iar între timp au mai apărut volume de memorii care confirmă și chiar accentuează unele dintre afirmațiile autorului.
După absolvirea celor șapte clase elementare, dă examen și este admis la o școală profesională CFR, după cum dorise și bunica maternă care îl voia muncitor la „dipău”, dar școala era la Oradea, iar după trei ani, a primit repartiție la Depoul de locomotive din Cluj. Dar aici nu vrea să fie așa departe de ai săi, așa că își cere transferul la Poiești și i se aprobă, dar acesta trebuia confirmat de Ministerul Căilor Ferate, confirmare care întârzie până în decembrie 1952. În acest timp este nevoit să facă munci necalificate în piața orașului, apoi se reangajează temporar la Depou ca să poată supraviețui.
La Ploiești, ziua lucrează la Depou ca lăcătuș-montator iar între anii 1954-1956 urmează cursurile serale ale Liceului „Al. I. Cuza” din localitate, două clase într-un an, pentru a absolvi mai repede. Frecventează și Cenaclul Literarar „Alexandru Sahia” din Buzău, căci scria versuri aproape din copilărie, iar ca elev al școlii profesionale, câștigă mai multe premii de literatură pe Regionala CFR Cluj, și în anul 1952, este distins cu Premiul I pe țară la concursul de literatură pentru această categorie de școli. Publică versuri în ziarul local „Viața Buzăului” (seria I), iar în anul 1954, este inclus cu o poezie în volumul intitulat Condeieri dintr-un oraș al patriei noastre, apărut cu prilejul celei de-a cincea aniversări a cenaclului buzoian, iar la stația locală de radioficare, inginerul Gheorghe Ceaușu, conducătorul cenaclului, îi dedică un „medalion literar”.
După absolvirea liceului, susține examen de admitere la Facultatea de Filologie, dar, ghinion, la proba orală pomenește numele lui N. Iorga, pe atunci trecut într-un index imaginar sau poate nu, și comisia „vigilentă” îi zădărnicește ascensiunea tânărului candidat. Se va înscrie și va fi admis la Școala de Activiști Culturali, unde are profesori care vor lăsa urme în educația și cunoștințele sale, dar și colegi care, peste timp, vor deveni nume de referință în cultura română. Împreună cu viitorul critic literar Mihai Ungheanu, editează „Revista Școlii”, în care publică versuri în maniera epocii, dar și cu rezonanțe din clasicii noștri. Versuri, eseuri, reportaje va mai publica nu doar în ziarele locale „Viața Buzăului” și „Flamura Prahovei” (când Buzăul aparținea de regiunea Ploiești), ci și în „Scânteia tineretului”, „Tânărul scriitor”, „Îndrumătorul cultural”, „Luceafărul”, „Flacăra”, „Contemporanul”.
În anul 1958, la absolvirea școlii, este director al Casei de Cultură a raionului Videle, unde va desfășura o intensă activitate culturală: întemeiază o echipă de teatru, o formație corală mixtă, o echipă de dansuri populare, orchestră populară și o orchestră de muzică ușoară cu elevi de la liceul din Videle, a înființat prima estradă de amatori din țară, „Estrada tinereții”. El însuși era o „vedetă” a raionului, căci juca teatru, cânta muzică ușoară, era dansator în echipa de dansuri, juca fotbal. Dar la rugămințile părinților, ale mamei în primul rând, în octombrie 1962 vine la Buzău ca instructor artistic la Casa Raională de Cultură, unde rămăsese un post vacant prin plecarea la Ploiești a titularului. În anul 1968, după reforma administrativă, este desemnat să coordoneze mișcarea artistică „de masă”, fiind numit director al Casei Județene de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă.
Între timp urmase cursurile Facultății de Filosofie din București, iar la numirea în funcție era aproape licențiat al acestei facultăți. Zece ani a rămas în funcția amintită, timp în care va cunoaște în amănunt creația populară buzoiană, bogata zestre etnofolclorică din toate zonele județului, a încurajat folclorul autentic și pe păstrătorii săi. Lor le-a dedicat medalioane emoționante în publicații locale sau în reviste de specialitate, pe care le va reuni în cel de-al doilea volum de „memorii infidele” poetic intitulate Orașul cu castani și amintiri (2010, reeditat 2020). Dacă n-ar exista aceste pagini, câți și-ar mai aminti azi de Nicolae Ivan, vestitul ocarinist din Valea Slănicului, care mai cânta și la caval și cimpoi, sau despre moș Dăniță Lache din Chiliile, care cânta dintotdeauna doina oilor când pleacă la porneală spre munte, ori Zuralia, „o națională” chiar din satul său, ori de Elena Olteanu din Siriu, cântăreață din caval care va străbate pe jos, pe lângă terasamentul căii ferate, drumul de la Gara Cândești până la Buzău, în căutarea instrumentului dispărut din trenul care o ducea spre casă după ce participase la un festival. Membrii echipei de dansuri din Bisoca sunt dansatorii cei mari din Valahia, dar și meșteșugurile tradiționale (multe dispărute) și cei care le practicau au un loc important în paginile lui Nicolae Peneș. Va iniția prima ștafetă a culegătorului de folclor, iar creațiile valoroase vor fi publicate în culegerea Dorule de unde vii… (1970), pe care a coordonat-o împreună cu profesorul Gheorghe Băicuș. În anul 1971 a înființat Asociația de Etnografie și Folclor, avându-l ca președinte de onoare pe profesorul doctor docent Mihai Pop, directorul Institutului de Etnografie și Folclor. Comunicările științifice prezentate anual la Buzău vor fi incluse în „Caiete de etnografie și folclor”, ce apăreau sub egida asociației. În cei zece ani petrecuți la cârma Centrului de Îndrumare a Creației Populare (noua titulatură), au prins viață serbările folclorice „Pe urme de baladă” (Gura Teghii), „Plaiul Nucului” (Lopătari), „Festivalul Slănicului” (Mânzălești), „Cu cântecul și jocul pe plaiuri bisocene” (Bisoca), „Toamna culturală buzoiană”, „Cântecul orașului” (Râmnicu Sărat).
(Va urma)
