Cultură

Roxelana Radu, scriitoarea care duce mai departe „Caietele de la Țintești”

Premiată recent pentru scrierea sa la un concurs literar important, internațional,  din Republica Moldova, scriitoarea Roxelana Radu, membră al Uniunii Jurnaliștilor din România, are o realizare și mai importantă, am putea spune, aici, la Buzău. Ea a reușit să ducă mai departe „Caietele de la Țintești”, împreună cu o mână de colegi și alături de profesorul Stelian Grigore – care, împreună formează mica familie a revistei -, după trecerea către stele a sufletului publicației, scriitorul și jurnalistul Nistor Tănăsescu.

Cei mai mulți dintre buzoieni o știu din Primăria Buzău, unde a ocupat câteva poziții de conducere. A trecut de câțiva ani de la Administrație la treburi scriitoricești, cu mult succes, pentru că în sufletul ei se găsește multă iubire față de Buzău, față de comunitate, față de țară și, nu în ultimul rând, față de literatură, de cultură în general. Ea este integrată până aproape la identificare cu „Caietele de la Țintești”, unde a și publicat prima dată, iar în prezent este redactor-șef adjunct. Roxelana își așterne însă sufletul și între coperțile câtorva cărți, în care se regăsesc și o parte dintre locurile minunate ale României.

Roxelana Radu a vorbit, pentru OPINIA, despre preocupările sale în domeniul literar și, mai nou, în televiziune, despre cum a ajuns și a rămas la Buzău, și cât de tare s-a îndrăgostit de aceste locuri, dar și de multe alte locuri din România pe care le recomandă cu căldură în scrierile sale.

„Nu sunt gata Caietele?”

Reporter: Foarte mulți v-au știut drept doamna Roxelana care lucrează în Primăria Buzău. Cum ați ajuns în Buzău? Care este începutul poveștii dumneavoastră aici la Buzău?

Roxelana Radu: Am venit de la Constanța când eram în clasa a IV-a, și de atunci nu am mai plecat. Din povestea Roxelanei face parte și revista „Caietele de la Țintești”. Revista a avut un hop mare, iar noi o mare tristețe pentru că Nistor a plecat la „mai senin”, pentru că pe aici este „mai înnorat”.

Rep: Ați reușit să vă organizați repede după plecarea lui…

R.R.: Da, pentru că ne-am gândit, cei din colectivul de redacție, că îi datorăm cumva asta lui Nistor, ceea ce ne și ține uniți; mai înainte de orice altceva este Nistor, care aș putea să spun că „este alături de noi încă”. Și asta pentru că, atunci când lucrez la „Caiete”, mă gândesc: el cum ar fi făcut?

Rep: De câți ani lucrați la „Caiete”? Se crease o uniune sufletească acolo…

R.R.: Lucrez de aproape trei ani; așa am simțit și așa a fost situația. Nistor a simțit nevoia de ajutor și atunci mi-a zis: „Nu vreți să veniți să mă ajutați? Să fiți alături de mine?”. Am acceptat și am împărțit „Caietele” în două și, fiecare, pe segmentul lui, aduna materiale, le așeza, le corecta. Munca adevărată, istovitoare, a fost a lui Nistor. Din acest punct de vedere s-a simțit plecarea lui. Dar lipsa lui se simte din toate punctele de vedere.

Rep: Este o revistă unică în țară, de excelență, de nivel național.

R.R.: Încercăm să-i menținem cota. Ea e cotată pe piață ca o publicație de ținută. Dacă ne uităm fie și numai la condițiile grafice, care sunt de excepție, tot o să conchidem că așa este. Ea adună scriitori din toată țara. În domeniul acesta, al creației, este bine să aduci excelența în paginile  unei publicații. Iar Nistor știa să facă cel mai bine acest lucru. La el era dincolo de pasiune. În ultimile zile, înainte de a pleca de la noi, el despre revistă întreba: „Nu sunt gata «Caietele»?”. El „se grăbea”, iar „Caietele” nu erau gata. Întrebarea „Ai luat pâinea?”, pe care i-a adresat-o profesorului Stelian Grigore, care a fost lângă el aproape spre final, arată că știa că se pregătește de călătoria cea mare. Prima revistă apărută a fost în memoria lui Nistor. Aproape toți prietenii lui au scris acolo. Solidaritatea de breaslă nu este nemaipomenită, dar de data aceasta și-a spus cuvântul, și multă lume l-a plâns efectiv. Eu însumi am scris despre el că „Nistor era un infanterist al jurnalismului”. Murea pe revistă și nu renunța. Trebuia să iasă cel mai bine.

„Pe mine pandemia nu m-a ținut acasă”

Rep: Care este „treaba” cărților în viața dumneavoastră?

R.R.: Cea mai recentă întâmplare cu cărțile este din iulie 2022, când am tipărit o carte, care era o dorință de-a mea de a aduce niște povestiri sub aceeași umbrelă, o carte care să se numească „Țara din inima mea”. Grafica aparține unui renumit grafician, Cornelia Ionescu Ciurumelea. Dorința aceasta a apărut pentru că eu consider că pe mine țara aceasta m-a crescut. Cu un gest neînsemnat, cum ar fi acela de a tipări carte, încerc să întorc ceva. Între coperțile cărții am adunat povestiri despre cum se vede țara mea și cum arată ea în inima Roxelanei. Povestirile sunt din ultima vreme, din perioada de pandemie, mare parte. Am perceput sentimentul de dragoste față de această țară, chiar dacă nu mai este la modă nici să fii patriot, nici să-ți iubești țara. Iar această dragoste de țară s-a nuanțat în timpul pandemiei.

Vă dau un singur exemplu: la Voroneț, în timpul pandemiei erau două culoare, unul de intrare și unul de ieșire din mănăstire, făcute cu panglică tricoloră. M-a impresionat. Și m-a mai impresionat iar la mănăstirea Humor, de la intrarea pe poartă, prin toată curtea până la biserica propriu-zisă a mănăstirii, erau stâlpi de care erau legate sticle cu spirt tot cu panglică tricoloră. Am și scris că împotriva unui virus venit de aiurea ne apărăm cu tricolorul românesc. Pe mine pandemia nu m-a ținut acasă.

Înainte de acestă carte a fost alta, care cuprinde călătorii din afara țării, din Europa.

Rep: Când ați început să scrieți?

R.R.: Am început să scriu cu Lourdes, cel mai mare centru loc de pelerinaj din Franța. Am fost acolo de vreo opt ori. Apoi am fost la Fatima, al doilea mare loc de pelerinaj din lume, în Portugalia.

Colaborarea cu „Caietele de la Țintești” a început prin 2020, când am publicat prima dată. În 2020 am participat, cu prima mea carte, „Căzând în iubire”, la Concursul Internațional „Titel Constantinescu” de la Râmnicu Sărat, organizat de Constantin Marafet. Din momentul acela am știut că trebuie să scriu. Atunci am văzut o carte ieșită din mâinile mele, din sufletul meu, vorba lui Nichita Stănescu: „Vai de poetul pe care-l recunoști după talent, iar nu după suflet”. Când îți vezi sufletul între coperțile unei cărți, sigur că îți dorești să fie și mai frumos. Și apoi, toată viața este presărată cu întâmplări care parcă te trag de mânecă să le scrii.

Rep: Mai aveți pe listă și alte locuri de vizitat?

R.R.: În țară îmi doresc să merg, unde am mai fost, în clisura Dunării. Este un „must”, e pe „to do list”. Cine n-a văzut Dunărea la Cazane n-a văzut nimic în țara asta! N-am mai văzut Oradea, Timișoara, Alba Iulia. Dar în Bucuvina merg cu ochii închiși. La fel și în Dobrogea.

„Administrația, dragostea mea dintâi și de pe urmă”

Rep: Iubiți marea! Am văzut fotografii cu dumneavoastră la malul mării și nu era vară.

R.R.: Era în martie. M-am simțit cumva ca la facerea lumii. Am și scris. Eram eu, lebedele, pescărușii și o pâine. Luasem o pâine să-i hrănesc. Era ger afară. Era iarnă și ne hrăneam deopotrivă și păsări și om. Și mi-am zis: iată se rescrie facerea lumii aici. Și mi-am adus aminte întrebarea: „Oare de ce vă faceți griji?”

Rep: La ce lucrați acum?

R.R.:  Eu mă aflu în anotimpul iubirii din raniță, pentru că am înțeles și eu mai târziu că trebuie pusă acolo și că trebuie să ieși în lume pe ușa de acasă cu un pic de bunătate, cu un pic de iubire. Sunt în anotimpul iubirii pe care trebuie să o vezi în tot ce e, aceea pe care trebuie să o vezi în oamenii cu care interacționezi, aceea pe care trebuie să o dăruiești la rândul tău, într-o formă sau alta.

Rep: Dar în Administrația Publică cum a fost? Ați plecat cu amintiri plăcute de acolo?

R.R.: A rămas dragostea mea dintâi și de pe urmă. Administrația este o experiență în sine. Dacă nu ești dăruit pentru segmentul acesta, poți să te ceri acasă. Trebuie să te pliezi pe nevoile oamenilor, să le vezi nemulțumirea și să încerci să-i faci să plece măcar lămuriți, să știe ce au de făcut, chiar dacă tu nu le-ai rezolvat problema. Tot ce am făcut acolo, puține lucruri sau multe, le-am făcut singură. Nimeni nu mi-a netezit calea și de aceea satisfacția a fost și mai mare.

Articole similare

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker