Imediat după Campionatul European Under 21, eveniment la care junii noștri s-au cam făcut de râs, fotbalul românesc s-a scindat mai ceva decât Nordul și Sudul din America în 1861. Iar tema dezbătută stârnește în continuare valuri, deși soluții viabile nu prea se întrevăd, iar fronda lui Gigi Becali, aceea de a abroga regula „underilor”, n-a avut succes. Așadar, cel puțin pentru încă un sezon, echipele vor fi obligate să aibă în teren minim un jucător U21 pe parcursul celor 90 de minute.
De ce se revoltă cluburile?
E limpede, cel mai mare inconvenient al măsurii impuse de FRF încă din 2016, atunci când era implementată, este cel valoric. Tânărul trimis „forțat” în teren poate constitui un punct nevralgic, dereglând mecanismul echipei, dacă nu se ridică la valoarea celorlalți jucători. Deloc de neglijat, pentru a asigura permanența „underului”, trebuie să dispui și de alții, pe banca de rezerve, care să poată intra în teren când cel prezent se accidentează. O bătaie de cap în plus pentru grupările angrenate în competiție, acestea fiind silite să transfere jucători tineri sau să investească în pepiniere proprii. De la această premisă, se presupune că onor cluburile vor manifesta mai multă atenție (și interes) față de jucătorii tineri. Într-un fotbal bolnav, precum al nostru, măsura impusă de federali părea, cel puțin în 2016, una benefică.
Revenind în prezent, constatăm că o regulă, să zicem, implementată cu bune intenții, poate avea și efecte adverse. În primul rând, încă de la început, mulți antrenori au „driblat-o”, înlocuind încă din primele minute ale jocului fotbalistul tânăr cu altul mai experimentat. Pe lângă penibilul situației, impactul devastator asupra moralului celor schimbați.
Odată cu trecerea timpului, a apărut și drama jucătorilor care n-au mai bifat regula U21 și care și-au cam pierdut locurile prin echipele cu care aveau contracte. Pe undeva logic: fără valoare, odată ieșiți din baremele care-i protejau, s-au trezit că nu mai reprezintă un „activ” pentru cluburi, luând drumul ligilor inferioare. Sunt, totuși, și fotbaliști care au progresa, sau au rămas măcar la același nivel, chiar dacă între cele două categorii nu există un raport egal. La un simplu recensământ, constatăm că prea mulți dintre jucătorii tineri au regresat, semn că sunt utilizați doar pentru respectarea baremelor.
Un alt aspect demn de menționat este acela al acoperirii posturilor dintr-o echipă. Antrenorii, cei care plătesc cu postul rezultatele slabe, preferă să distribuie jucătorii tineri pe posturi unde riscul greșelii este mai mic. Așa a fost generată o adevărată inflație de mijlocași și fundași laterali, pentru că, deh, pe benzi „apa e mai puțin adâncă”. La polul opus, pe axul central e penurie în toată regula. Un exemplu cât se poate de elocvent este cel al Gloriei, din sezonul trecut. Oteliță și Sălceanu, doi sportivi talentați de altfel, au fost titulari de drept, aproape fără concurență pe post.
Dezvoltarea tinerilor este, fără îndoială, un pilon-cheie pentru cele mai multe federații și cluburi respectabile din fotbalul mare. Ajax, Olympique Lyonnais, Barcelona, PSG, Atalanta și, mai nou, Red Bull Salzburg și Nordsjaelland sunt cele mai de succes rețete în a fabrica jucători. Însă, nimeni nu le impune celor de la Paris să uziteze de tinerii crescuți în complexul din Ile-de-France. Kingsley Coman, Adrien Rabiot, Christopher Nkunku, Patrice Evra, Moussa Diaby sau Mike Maignan, formați încă de copii la umbra Turnului Eiffel, au deprins corect ABC-ul fotbalului, dar și-au făurit carierele prin alte părți. Abia apoi, au ajuns să joace și pentru Cocoșul Galic. Poate pentru binele fotbalului intern, doar poate, ar fi mai indicat un sistem care să premieze folosirea benevolă a tinerilor fotbaliști. Cum e, de pildă, în Arabia Saudită, dar și în alte țări cu fotbal emergent. Orice conducător de club s-ar da peste cap să găsească sau să formeze juniori de calitate, dacă ar ști că gruparea pe care o păstorește ar primi bani de la federație, la un anumit număr de jocuri, în campionatul intern, sau la loturile naționale.
Pe de altă parte, la noi e preferată o regulă impusă arbitrar pe care aproape nimeni nu are curajul s-o conteste. Iar FRF și LPF aduc, pe undeva, cu niște părinți care-și obligă copiii să citească „Mein Kampf”, doar pentru faptul că lectura e benefică.
