Mare parte din rectorii universităţilor din România, membri în Consiliul Naţional al Rectorilor, s-au încolonat din nou, cu câteva excepţii, în spatele lui Sorin Cîmpeanu. Alegându-l, pentru alţi cinci ani şi pentru al patrulea mandat, în funcţia de preşedinte al acestui organism. Alegându-l în ciuda faptului că, în urmă cu doi ani, pe când era ministru al Educaţiei, i-a fost devoalat un plagiat – fapt care l-a determinat să demisioneze –, asta după ce ani de zile fusese un fel de avocat al unor doctori plagiatori cu funcţii, putere şi influenţă.
Ca simpli spectatori la acest episod nu ştim dacă, la recentele alegeri pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor s-a mai înscris şi altcineva în afară de Sorin Cîmpeanu ori dacă i-a făcut cineva concurenţă. Nu ştim nici cu ce argumente au fost convinşi rectorii, în majoritatea lor, să-i dea votul. Nu ştim nici dacă i-au aflat titlurile celor 18 cărţi de specialitate pe care domnul Cîmpeanu afirmă că le-a scris sau alte informaţii legate de acestea. Pentru că, în CV-ul publicat în ultimul mandat la Educaţie, nu numai că nu le făcuse publice din proprie iniţiativă, dar refuzase să le facă publice şi atunci când i-am solicitat acest lucru. Biroul de Comunicare al Ministerului Educaţiei, pe care îl conducea, mi-a transmis că datele legate de teza de doctorat şi de cărţile ministrului nu sunt informaţii de interes public. În evidenţele Bibliotecii Naţionale a României am găsit doar nouă, iar cum două dintre ele par a fi reeditate, rămân şapte. Nu ştim nici dacă a mai primit, în ultimii doi ani, vreun titlu de Doctor Honoris Causa de la vreo universitate, care să se adauge în salba laurilor celorlalte zece titluri similare.
Nu ştim, pentru că acest CNR – un organism naţional consultativ, neguvernamental, independent politic şi non-profit, înfiinţat în temeiul Legii învăţământului – nu are o pagină de internet pentru a-şi face publice în mod transparent componenţa, cu CV-urile aferente, deciziile şi activitatea. Ceea ce ştim e rezultatul acestor alegeri. Este siderant că zeci de rectori se simt reprezentaţi de Sorin Cîmpeanu care, ani de zile, a fost şi un fel de avocat al unor doctori plagiatori, rol pe care l-a jucat foarte bine din funcţiile pe care le-a avut. Sunt episoade care nu pot fi trecute cu vederea şi care se cer readuse în atenţia publică.
În 2012, ca secretar general al CNATDCU, domnul Cîmpeanu infirma verdictul de plagiat din teza de doctorat a premierului de atunci Victor Ponta. La doi ani după acel episod, în 2014, a fost numit – cu susținerea Partidului Conservator, fondat de Dan Voiculescu –,
ministru al Educației în Guvernul Ponta. Funcţie din care, în acel an, emitea o ordonanţă de urgenţă pentru modificarea Legii Educaţiei care să le confere celor care obţinuseră titlul de doctor dreptul să renunţe la el. Era limpede că modificarea legii a fost cu dedicaţie pentru Victor Ponta. Un an mai târziu, în 2015, prin intermediul Consiliului Naţional de Etică, organism care i se subordona, a încercat să-l „albească” pe generalul Gabriel Oprea, doctor plagiator şi el, în a cărui Academie de Științe ale Securității Naționale fusese primit. Acest Consiliu Național de Etică decidea că Gabriel Oprea nu a plagiat, deși exista deja un verdict de plagiat dat de Comisia de Etică a Universității din București. Dar domnul Cîmpeanu avea, se pare, o datorie faţă de Gabriel Oprea în a cărui Academie fusese primit, ca absolvent de Îmbunătățiri funciare și Ingineria mediului. Trecut însă prin „triada securităţii naţionale”: Colegiul Naţional de Afaceri Interne al Academiei de Poliţie, Colegiul Naţional de Informaţii din cadrul Academiei Naţionale de Informaţii a SRI şi Colegiul Naţional de Apărare de la Universitatea Naţională de Apărare a MApN, ajunsese să fie considerat expert în domeniul ştiinţelor militare, informaţiilor şi ordinii publice.
În ciuda episoadelor care l-au poziţionat de partea impostorilor din mediul academic, în decembrie 2019 a fost decorat de președintele Klaus Iohannis cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de cavaler. Apoi, în decembrie 2020 a fost numit și desemnat să conducă Educaţia, ca garant al implementării programului prezidențial „România educată”, considerat „fundamentul pe care să putem construi România următorilor 100 de ani”. Asta după ce, în ianuarie același an, fusese primit în PNL, lăsând în urmă ALDE și PRO România, partid pe care l-a fondat împreună cu Victor Ponta.
În 2022, jurnalista Emilia Şercan dovedea, printr-o investigaţie de presă, că Sorin Cîmpeanu a plagiat un curs de specialitate, însuşindu-şi 13 capitole din lucrări publicate anterior de alţi doi profesori.
Scena de acum, a realegerii lui Sorin Cîmpeanu – pentru a patra oară –, la conducerea Consiliului Naţional al Rectorilor îmi aminteşte de un episod din 2018, când o serie de rectori membri ai acestui organism se încolonaseră, cu câteva excepţii, în spatele unui ministru agramat al Educaţiei. Era ianuarie 2018 când, la nici o zi după ce Comitetul Executiv al PSD îl desemnase ca viitor ministru al Educației pe Valentin Popa, rector al Universității din Suceava, şi după ce presa scrisese și vorbise despre exprimarea agramată a acestuia, 45 de rectori au semnat un penibil Laudatio la adresa lui, o scrisoare de susținere publică redactată la iniţiativa Consiliului Național al Rectorilor condus de Sorin Cîmpeanu.
Text publicat în „Puterea a Cincea”
