Alexandru PRIPON
Suntem departe de propriul sine. Credem că, în mod firesc-paradoxal, ne vom apropia de noi prin îndepărtarea de semeni. Experimentăm însingurarea până la depersonalizare. Și descoperim că, dincolo de rezultatele oricărui calcul inițial, ne-am alăturat unui grup de expați rămași prin alte zări, lipsiți de ei și de alții, îngemănați întru însăși alienarea extremă. Fără a fi neapărat sociopați, îmbrățișăm unica revelație la îndemână: lovind în alții, cel mai probabil, ne va fi nouă mai bine – sau ceva asemănător, un crez de nerostit, menit să ne poarte mai departe, într-o derivă aproape controlată.
Rănile care ne vindecă. Durerile care ne alină. Negurile care ne înseninează. Atâta timp cât sunt neajunsurile altora, toate promit să devină balsam pentru suferințele noastre, aberație suficient de convingătoare pentru a justifica izolarea dușmănoasă, războinică, înverșunată.
Au fost de ajuns niște procese electorale turbionare. Suntem în plin proces de continuă vrăjmășie. Ținem sprijinite de piept baionete ascuțite la ambele capete. Și atacăm, criminal-suicidal, căutând un sens în tot dezastrul. Ingerăm lozinci, ne transformăm în alții, ne includem pe lista inamicilor. Apoi luptăm mai departe, până la sfârșit. Al lor, al nostru…
Nu, nu voi transforma acest text într-un manifest pro sau contra. Este nevoie de mult mai mult pentru a mă convinge să defilez sub vreun stindard. Voi insista, însă, mereu asupra caducității unei cauze care duce la enclavizare perpetuă, aici sau acolo, după cum caz. Umanitatea reprezintă o alcătuire teribil de complexă și e păcat să-i ferfenițim destinul doar pentru împlinirea unor scopuri perisabile, oricât de importante ar părea în discuția asta, purtată cu ochii pe ceas.
Am observat, în această perioadă, că încruntarea de mai ieri a trecut granițele arțagului și a devenit fandare belicoasă. Sudalmele proferate în gând s-au transformat în jigniri fățișe, purtate de vânt peste gardul minimei decențe. Mănușile ne-au rămas mici, pumnii ne-au devenit exagerat de mari; aplicăm câte un upercut, la întâmplare, altora și nouă, cu forța năucă a luptătorului care vrea să lovească, nu să câștige meciul. Iar din acest colț al ringului este cumplit de greu să mai plecăm vreodată.
Puștii zvăpăiați din vremea copilăriei mele își înfruntau adversarii cu un strigăt glumeț: „Dai în mine, dai în tine”, la care cineva adăugase, de dragul rimei, nu al noimei, „Dai în fabrici și uzine”. Era enervantă poezioara aceea, răcnită pițigăiat, însă astăzi, când absurdul a devenit virtute, mi se pare că asist la transformarea ei într-o profeție pe cale să se împlinească. Probabil că ne va lua ceva timp până să descoperim că lupta aceasta nu are învingători sau învinși, că ne dor pumnii la fel de mult cum îi dor pe alții maxilarele, iar suferința ne afectează tuturor sufletele, producând schimbări ireversibile.
Rănile care ne vindecă reprezintă, până la urmă, doar o construcție bombastică, o atitudine cu pretenții de frondă și repercusiuni nebănuite. Când lupta aceasta se va încheia, vor urma altele. Și știți ce este îngrozitor? Bătălia următoare va porni de unde am lăsat-o sprijinită de gard pe cea abia terminată. Apoi vom împinge limitele mai departe și tot mai departe, până când nici măcar nu vor mai conta motivele sau urmările, ci doar simpla durere pe care o vom provoca – lor și nouă, deopotrivă. Ca într-o prea lungă amânare a propriei distrugeri.
Cuvintele de mai sus nu sunt despre alegeri prezidențiale. Nici despre alții. Sunt despre noi, despre ceea ce ne așteaptă și despre ceea ce nu va mai fi, pentru că s-a săturat de interminabila expectativă. Devenirea noastră, contaminată de agresivitate și mojicie, va căpăta aspectul unui poligon brăzdat de tranșee și urmele obuzelor. Acesta este motivul adevărat pentru care, măcar acum, trebuie căutat leacul cronicizatei învrăjbiri. Trebuie căutat în sufletele noastre și în relația pe care o (mai) avem cu semenii. Și trebuie bandajate rănile. Rănile care nu vindecă…
