Miza alegerilor din 2024 va fi, de fapt, păstrarea României pe o linie pro-occidentală sau deraierea ei de la aceasta, cu consecinţe dramatice incalculabile. Partidele extremiste, anti-occidentale, ajutate de o propagandă rusă agresivă, ar putea ajunge şi în puterea executivă, nu doar în cea legislativă cum sunt acum, şi în Parlamentul European.
În 2024 vom avea patru rânduri alegeri (europarlamentare, locale, parlamentare şi prezidenţiale) care vin în urma unei perioade în care s-au acumulat frustrări şi spaime colective, când populaţia a fost şi este bombardată cu mesaje care instigă la ură şi fel de fel de forme de violenţă la adresa partidelor guvernamentale, la adresa Occidentului, a politicilor şi valorilor acestuia, cu mesaje populiste care promit luna de pe cer, dar care nu au de fapt nici o posibilitate să fie transpuse în realitate. Multe sunt fie distribuite de propaganda rusă, fie livrate de aceasta şi preluată de agenţi de influenţă ai Rusiei sau de proşti utili cauzei.
PSD (28,7%), PNL (18,9%), urmat la foarte mică distanţă de AUR (18,6%) şi USR (14,6%) – aşa arată, conform ultimului sondaj de opinie, realizat de Inscop în luna octombrie, intenţia de vot a românilor. Sondaj care mai arată că UDMR ar trece la limită pragul electoral, că PMP, Forţa Dreptei, REPER, PRO România nu ar intra în Parlament, în schimb ar intra un alt partid extremist, cu opţiuni pro-ruse indubitabile, SOS-ul Dianei Şoşoacă.
Iar pentru alegerile prezidenţiale, aşa cum ni se arată tabloul politic acum, vom avea de ales cel mai probabil între candidatul PSD şi exponentul extremiştilor ultranaţionalişti, antioccidentali. România a mai trecut printr-un episod asemănător în anul 2000, când în turul al doilea al prezidenţialelor a avut de ales între Ion Iliescu – PSD şi extremistul Corneliu Vadim Tudor – PRM. Doar că atunci România încă făcea eforturi să convingă pe plan internaţional să fie acceptată în NATO şi UE, pe când acum voci de pe culoarul extremist şi-ar dori scoaterea ţării din cele două structuri.
Chiar dacă în aparenţă sunt pe poziţii adverse, AUR şi SOS-ul Dianei Şoşoacă – ajunsă în Parlament, în 2020, pe listele AUR –, nu se exclud, se completează, fiind unite prin aceleaşi fire ideologice ale căror rădăcini sunt în ultranaţionalismul fetid, funest, în antioccidentalismul visceral al PRM-ului lui Vadim Tudor. Spiritul vadimist – asumat oficial chiar de şefii celor două partide, AUR şi SOS – era elogiat, în urmă cu câţiva ani, de oficiosul Kremlinului, „Sputnik”, care îl numea pe Vadim Tudor drept politicianul care ar fi putut „salva” România – desigur, o „salvare” din faţa parteneriatului strategic cu SUA, a intrării în NATO, a aderării la UE şi, în general, din faţa relaţiilor cu „decadentul” Occident –, dar cum Vadim nu mai era atunci în viaţă, propaganda rusă scria că spiritul lui trebuie să renască pentru a scoate România „din chingile Occidentului”. Şi, iată, a renăscut, întruchipat în AUR şi SOS. Poziţiile lor comune s-au văzut în cazul pandemiei, în cazul războiului din Ucraina, cu subteme de genul Chilia, dotarea cu armananent a Ucrainei, sprijinul acordat refugiaţilor ucraineni, în cazul zisului suveranism, în cazul politicilor europene, când şi unii, şi alţii livrează mesaje care coincid cu linia propagandei ruseşti.
Procentele din sondajele actuale pot cunoaşte fluctuaţii, dar nu majore, până la alegeri. Ceea ce este cert e că, în 2024, la urne vor fi două tipuri de voturi: fie raţional (nu un vot de blam, dat prin ricoşeu, unui partidul sau unui politician care ne-a dezamăgit) pentru oricare dintre partidele pro-europene, pro-occidentale, fie unul iraţional dat extremiştilor indiferent de numele partidului sau de alianţa în care se vor afla, care va echivala cu un act de sinucidere colectivă, publică. Suntem deja pe un butoi cu pulbere. Avem războaie (unul în imediata apropiere, în Ucraina, unul mai îndepărtat, în Israel, care se poate însă extinde şi a cărui extindere chiar este încurajată de actori statali precum Rusia, Iran, Coreea de Nord, care luptă pe toate fronturile împotriva Occidentului şi a fundamentelor lumii libere, în încercarea de a schimba ordinea globală, de a reaşeza lumea pe alte temelii care nu au nimic de-a face cu democraţiile liberale). În 2024, cu alegeri aflate sub spectrul războiului hibrid dus de Rusia, ţine de noi să alegem dacă aprindem fitilul, permiţându-le extremiştilor să ajungă la putere. Un partid democratic, cu toate minusurile lui (aşa cum imperfectă, dar corijibilă este însăşi democraţia) reprezintă o alternativă incomparabil mai bună decât un partid extremist. Pe care, o dată ce ajunge în mod democratic la putere, nu ştii când sau dacă îl mai poţi înlătura de acolo.
Text publicat în „Puterea a cincea”
