Povestea câte unui bust

Costin DUȚU19 octombrie 2020

1 215

Când experiența de viață, cultura și împrejurările dansează jocul ielelor în jurul câte unui spirit, în pădurea relațiilor umane înflorește o poiană. Un loc luminat, cald, cu idei validate, admirate, și susținute de din ce în ce mai mulți semeni. Energia degajată de gândirea împreună și materialul lemnului tăiat din pădure se întrepătrund. Ele pot, crea case care să adăpostească idei sau, uneori, arme care sa le ucidă.

Pentru omul făuritor de spirit al poienii apare tentația de a rămâne în luminișul acelor idei cu potențial de admirație. Alternativa de a porni la drum în hățișuri întunecate îl poate afunda în cărări noi, dar periculoase, înguste și, poate, oarbe. ACOLO e necunoscut, AICI sunt adepții lui, pe care îi conduce din epoca pietrei filozofale în cea a bronzului unui bust personal. Energia ideilor libere eșuează într-o ideologie obsedată să sculpteze oamenii prin răspunsuri definitive și nu să înalțe o coloana infinită a înțelepciunii prin focul întrebărilor.

Bustul arată bine. Creează obligația de a semăna cu el întocmai. De a fi lucios, impozant și rece. Fără lacrimi, fără zâmbete, încremenit în scrutarea viitorului și nereușind să vadă mizeria de lângă soclu.

Entropia gândurilor moare astfel și rămâne doar un arc de triumf, uneori de marmură, alteori de ghips, după adâncimea spiritului captiv. Pe sub el trece, periodic, mulțumit de sine, bustul celui care a deschis odinioară o potecă. Cine mai are nevoie de picioare dacă nu mai pleacă nicăieri?

Principiile sunt osificate, ideile citate la nesfârșire iar ierarhia bine stabilită. Energia oamenilor trece, cuminte, în structura unui soclu care se înalță neglijând căderea ce va să vină.

Pentru a evita prăbușirea s-au scris biblioteci întregi de soluții, de la evitarea înălțării până la nelipsitele cursuri de dezvoltare personală (ele însele un izvor de ego). Poate că lecția umilinței, a conștiinței că admirația celor din jur este doar un izvor de energie și nu o piscină în care să zaci la soare poate fi o cale. Să știi, atunci când mulțimile îți arată bustul gata făcut la fereastră, să nu îl primești. Să îl lași pe pervaz și, când simți că te trage atotputernicia, să îi contempli creștetul acoperit cu găinaț.