Declarațiile despre o eventuală provocare în Transnistria și implicarea Basarabiei în războiul nedrept dus de ruși împotriva fraților ucraineni și, mai cu seamă, revendicarea de către părțile beligerante a statutului de scânteie care va aprinde un nou foc în această parte a Europei au lăsat în umbră câteva evenimente și declarații care ne-au turnat ceva balsam pe suflet și care ne-au dat de înțeles că guvernarea de la Chișinău mai încet, ce-i drept, decât au așteptat mulți dintre votanții ei și-a îndreptat pânzele în bătaia vântului, dar nu împotriva lui. De altfel, nu știu câtă sinceritate și cât „pragmatism” conțin unele declarații de ultimă oră ale guvernanților de pe malul Bâcului, dar aș vrea să cred că există motive întemeiate de a visa că viitorul sună bine.
În primul rând, mai multă lume a sesizat, sunt sigur, îndrăzneala Maiei Sandu de a recunoaște în cadrul unei întrevederi cu Klaus Iohannis că „sângele apă nu se face”. Veți zice că această declarație uzuală nu merită să fie considerată drept „ceva ieșit din comun”, dar nu vă grăbiți cu concluziile. Este pentru prima dată când aceasta a spus lucrurilor pe nume și a recunoscut ceea ce nu avea nevoie de a fi demonstrat. Or, „doamna de fier” de la Chișinău mereu a fost atentă și, cel puțin așa mi se părea mie, rezervată în ceea ce spune și pe mine această lipsă de claritate întotdeauna mă punea în fața dilemei: doamna Sandu este rezervată în declarațiile/aprecierile sale pentru că așa gândește sau o face pentru a nu supăra cumva pe cineva? Recunosc, nici acum nu sunt convins că am primit răspuns la această întrebare existențială, dar, cel puțin, am dreptul că sper că gheața s-a topit și că mai există sânge în instalație.
În al doilea rând, pentru prima dată un partid parlamentar înregistrează un proiect de lege care prevede substituirea noțiunilor fără sens gen „limba de stat”, „limba oficială”, „limba maternă”, „limba noastră” cu sintagma care reflectă adevărul – „limba română”. De altfel, în acest caz nu este cazul să spunem despre curaj și verticalitate, fiindcă este vorba despre implementarea considerentelor unor hotărâri ale Curții Constituționale. Ba mai mult, încă nu se știe (lucru recunoscut și de unul din deputații PAS) cine va vota această lege, dat fiind numărul insuficient de voturi ale inițiatorilor. Adică, este posibil orice, dar… contează că cineva a urnit carul din loc, inclusiv în „detrimentul” celor care consideră că avem probleme mult mai grave decât identitatea noastră lingvistică.
În al treilea rând, tot mai mulți politicieni și miniștri vorbesc despre revizuirea a zeci de Acorduri din cadrul Comunității Statelor Independente (CSI), acestui organism amorf și cu Federația Rusă în rol de „catalizator”. Probabil, până la ieșirea totală din CSI este cale lungă, deoarece cineva a dorit și a reușit să împotmolească fostele republici sovietice într-atâta, încât astăzi să fie extrem de complicat de dezlegat nodul. Oricum, primii pași făcuți, în acest sens, bucură.
În al patrulea rând, a intrat pe ultima sută de metri procedura semnării Acordului privind controlul coordonat la punctul de trecere a frontierei de stat Leușeni-Albița. Chișinăul deja a finalizat procedurile interne care se impun pentru intrarea în vigoare a Acordului, iar acum urmează ca și Bucureștiul „să pună ștampila”.
Pe de altă parte, societatea moldovenească mai rămâne reticentă când vine vorba despre ieșirea din mocirlă, preferă să sufere de nostalgie după trecut și să se închine străinului, în detrimentul fratelui, care mereu îi întinde o mână de ajutor. Drept dovadă sunt și rezultatele sondajului efectuat recent de IMAS. Chiar dacă instituția condusă de controversatul Doru Petruți nu poate fi considerată un barometru credibil, iar marja de eroare ar putea fi mult mai mare decât cele 3-4 la sută tradiționale, oricum cifrele trebuie să ne dea de gândit. Faptul că doar puțin peste 30 la sută din eșantionul de 1.100 de persoane gândește și răsuflă românește este pe cât de inexplicabil, pe atât de rușinos. Or, ce ar mai trebui să facă statul roman pentru a îmblânzi cele peste 60 la sută de „mazochiști”, care continuă să pupe mâna celui care îi bate? Nu de alta, dar faptul că, aflat într-o vizită la Baku, președintele Camerei Deputaților de la București, Marcel Ciolacu, a negociat un contract de aprovizionare cu gaze naturale, care vizează la modul direct și Republica Moldova este primit de unii moldoveni ca ceva firesc – chipurile, noi suntem mici și săraci și totul ni se cuvine și nu oricum, dar pe tavă și cu fundiță… roșie.
În fine, gurile rele au început deja să spună că retorica frățească a unor politicieni basarabeni nu are nimic comun cu viziunile lor adevărate și că lumea se pregătește de alegerile din toamnă. Nu vreau să cred în astfel de „ipoteze”, fiindcă și cinismul are o limită. Vreau să cred că vorbele și declarațiile frumoase vor fi transformate în fapte pe măsură.
