Există o procedură standard pentru testarea unui nou medicament, care constă în studii clinice pe loturi de voluntari, iar România a devenit un “laborator” predilec pentru marii producători din domeniu, oferind “subiecți” pe mai nimic, așa numiții cobai umani. Parcă mai contează, am cam devenit imuni la câte experimente se fac pe pielea noastră, pe principiul verificat că mai tot ce nu te omoară, cumva te întărește! Este cazul, paradoxal, și al modificărilor de lege ce conferă Poliției puteri sporite, inclusiv în ceea ce se denumește folosirea forței…
Să mă explic, apelând exact la noima lotului de control uzitat în testele de laborator, că tot e nebunia asta cu coronavirusul, și nu lipsesc vocile care pun apariția acestei noi pandemii tot pe seama unor experimente scăpate de sub control. Să punem așadar “face to face”, față către față, exemple care, cu o sintagmă cândva la modă, ar ilustra simplu și la obiect – așa DA, așa NU!
Undeva pe Valea Buzăului, după ce scapi de curbe și pante, de viraje scrâșnite, suișuri-coborâșuri cu piciorul pe frână și vorbe dulci pe buze, forțând cutia de viteze să nu pierzi derapajul, în spatele vreunui autobuz prăfuit sau al tradiționalelor căruțe, tot mai rare, ce-i drept, se deschide o porțiune de drum drept, îmbiind la răsfăț automobilistic. Nu exagerat, doar cât să te poziționezi în trafic, fluent, să simți că nu mergi ca-n desenele animate cu Fred și Barney, că nu dai tu cu picioarele de asfalt ca să învârți roțile. Ești în localitate, legea e strictă, ușor treci peste limita obligatorie de viteză, dar te temperează o mașină de Poliție care stă “la vedere”, preventiv. Mai trage agentul pe dreapta câte un conducător auto mai recalcitrant, mai dă un avertisment, dar nu se repede la chitanțier, deși ai putea să ți-o iei, amenda, de-ți trece instant bucuria ieșirii la iarbă verde!…
Și reversul medaliei: într-o zi de luni, într-un birou al Poliției Rutiere, venit cu daravela unei tamponări ușoare în parcare, rezolvată finalmente pe cale amiabilă, asist la o scenă stupefiantă – un agent intră vijelios pe ușă și trântește pe colțul mesei un teanc de amenzi proaspăte, anunțând pe un ton euforic: “Astea sunt de ieri, am terminat chitanțierul, dar nu sunt toate, mai aduc…!”. Ce ar mai fi de comentat aici? Poate acele amenzi erau strict încadrate în litera legii, există și căi de atac în instanță, omul are dreptul să conteste, însă aerul triumfător al polițistului care se și vedea recompensat pentru zelul său (excesul de zel, de fapt!) punea din start sub semnul întrebării corectitudinea sa profesională…
Într-o altă împrejurare, de această dată în calitate de ziarist, în audiență de serviciu la comandantul din aceea vreme al Poliției buzoiene, un bonom, reverențios în relațiile cu presa, dar pus mai mereu la zid de boacănele subalternilor săi. Discutăm despre un subofițer, cum încă se numeau pe atunci, care lovise cu picioarele un presupus om al străzii, căzut pe peronul din fața Gării într-o criză de natură medicală. Comandantul ridică din umeri, e vădit stânjenit, îmi arată o agendă în care și-a notat un fel de ședințe de instructaj cu angajații, îmi spune că primul lucru pe care îl repetă la acele traininguri profesionale este – vorbește-i cetățeanului ca unui egal, poartă-te cu el cum ai vrea să se poarte altul cu tine, respectă ca să fii respectat!
Și oftează – știți care e cea mai grea misie, munca cu omul, asta e! Și îl cred, mai ales după ce aflu că polițistul acela abuziv, care mai avea niște bube la dosar, a fost pus pe liber, să se bată în parte cu cine vrea el, dar acela să și poată riposta, ceea ce s-a și întâmplat, n-a trecut mult până a ieșit cu capul spart după o încăierare într-un bar de cartier…
Și exemplele ar fi numeroase deși, respectând regula ,,lotului martor” din testele farmaceutice, circumstanțele când m-am aflat în postura de ziarist au fost oarecum influențate de respectiva calitate, au afectat rezultatul observației clinice. Însă, nu puterile sporite acordate Poliției ar trebui să îngrijoreze societatea civilă, regulile introduse recent (cu privire la procedurile de legitimare, control corporal, al bagajelor sau al vehiculului) vin la pachet cu drepturile aferente cetățeanului. În fond, totul se rezumă la calitatea resursei umane, cum zicea în limbajul consacrat comandantul pe care l-am pomenit mai sus, cu deferența cuvenită memoriei sale.
Cât despre folosirea forței, este prevăzută peste tot în lume, în țările civilizate constând adesea dintr-un simplu – freeze! îngheață!, stai nemișcat!, somație rostită deja cu mâna la tocul pistolului… Prea este temător polițistul român la acest capitol, de tot hazul rămânând pățania, intrată în anecdotică, la o descindere în Simileasca, în căutarea unor suspecți, când ofițerul care comanda dispozitivul a bătut politicos la ușă și a rostit ceremonios – bună dimineața, gospodari dumneavoastră! Până a terminat el de urat, suspecții erau deja departe… Ca să nu mai invocăm tragedia de la Caracal, când au așteptat procuror și polițiști ca vițelul la poartă nouă!. ..
Așadar, pare să existe un echilibru necesar între înăsprirea cadrului juridic și introducerea unor garanții suplimentare pentru respectarea drepturilor cetățeanului, însă tot la vorba aceea ajungem – să nu ne facem de dragoste cu buruieni de urât! Că pe hârtie arată bine, dar la “talpă” mai trebuie lucrat ..
P.S.: Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare!
