Numele de naștere al scriitorului de avangardă Urmuz a fost Dimitrie Dim. Ionescu-Buzĕu (Buzău, după ortografia vremii), schimbat în Dimitrie Dim. Dumitrescu-Buzĕu când era încă copil și mai târziu stabilit ca Demetru Dem. Demetrescu-Buzău. Numele de familie Demetrescu a fost în realitate un patronim folosind sufixul „-escu”: tatăl său era cunoscut sub numele de Dimitrie (Demetru, Dumitru) Ionescu-Buzău. Particula atașată Buzău (Buzĕu în grafia mai veche), confirmă faptul că familia și-a urmărit rădăcinile din orașul omonim. Potrivit lui George Ciprian, încă din gimnaziu scriitorul își invita colegii să-i spună „Ciriviș” (variantă a termenului „cerviș”, însemnând „grăsime topită”) sau „Mitică”. Numele sub care scriitorul este universal cunoscut a fost selectat și impus public de către Arghezi, cu doar un an înainte ca Urmuz să se sinucidă.
„Mitică” a fost fiul cel mare al unei familii din clasa de mijloc: tatăl său, descris de Ciprian drept „om scund și ciufut”, a lucrat ca medic. În timpul liber, Ionescu-Buzeu Sr. a fost un intelectual preocupat de știință și refractar oricăror înclinații artistice. Soția sa, mama scriitorului, a fost Eliza născută Pașcani, sora doctorului, chimistului și profesorului la Universitatea din Paris Cristien la Pașcani. Urmuz a avut numeroși frați și surori. Una dintre surorile lui Urmuz, Eliza (căsătorită Vorvoreanu) a fost ulterior o sursă principală de informare despre copilăria și adolescența autorului.
Viitorul Urmuz s-a născut la Curtea de Argeș, în nordul Munteniei și, la vârsta de cinci ani, a petrecut un an la Paris cu părinții săi. Familia s-a stabilit în cele din urmă la București, unde tatăl său a fost profesor de igienă la Colegiul Național Matei Basarab, mai târziu inspector de sănătate al orașului și a închiriat case în cartierul Mănăstirea Antim.
Intrarea lui Urmuz în istoria literară a avut loc în atmosfera gimnaziului din București. A devenit partenerul lui George Ciprian, care a descris mai târziu întâlnirea lor ca fiind importantă: „Nu cred prea mult în destin (…) Însă nu mă pot abține să nu mă minunez cum colegul meu de bancă din gimnaziu, un omuleț de o rară originalitate, a avut o influență masivă asupra vieții mele ulterioare”.
Câțiva ani mai târziu, în timp ce s-a înscris la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”, Urmuz și-a exprimat interesul pentru ironizarea severității profesorilor săi. Un episod timpuriu este atestat de Ciprian: amuzat de crearea unei asociații de studenți naționaliști „Vivat Dacia”, Urmuz se dă drept membru al acesteia și sugerează celor dornici de integrare că tariful de admitere va consta în capete de rață. Potrivit lui Ciprian, aceste evenimente și-au pierdut repede valoarea de șoc, determinându-l pe el și pe Urmuz „s-o ia pe străzi”, unde experimentul favorit era acela de a acosta trecători și de a-i convinge să-și prezinte documentele de identitate. Succesul a fost uriaș, creând în interiorul școlii un adevărat cult pro-Urmuz (fanii lui chiar șicanau „Vivat Dacia” să accepte orătănii ca mijloc de plată înainte ca societatea să se dizolve). Un alt coleg, viitorul poet tradiționalist Vasile Voiculescu, l-a reamintit pe tânărul Urmuz ca fiind „un tânăr genial”, umorul său fiind „cerebral, mai greu de detectat și apreciat”.
După ce a trecut examenul în drept în 1904, Urmuz a fost numit judecător în localitatea rurală Cocu (Răchițele), în județul Argeș. Este probabil ca, în jurul acestei perioade (circa 1908), să fi scris pe hârtie primele fragmente din colecția sa „Pagini bizare”, dintre care unele au fost scrise în timpul unei reuniuni de familie la Cocu. Potrivit Elizei Vorvoreanu, el făcea acest lucru în principal pentru a-și distra mama și surorile, dar Urmuz a amuzat de asemenea și autoritățile locale, unul dintre aceștia chiar i-a oferit mâna fiicei lui (Urmuz a refuzat). În cele din urmă, Urmuz a devenit judecător de pace în regiunea Dobrogea. Mai târziu, a fost expediat mai aproape de București, la Ghergani, județul Dâmbovița. Aceste misiuni au fost întrerupte în 1913, când Urmuz a fost chemat sub arme, în Al Doilea Război Balcanic împotriva Bulgariei.
Întors în București lucrează ca grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție, o slujbă bine plătită, cu avantaje speciale. Faptele și glumele lui Urmuz au atras atenția publicului, el însuși și-a citit lucrările unui public boem, în locuri precum Hanul Gabroveni; cel puțin unele dintre acestea erau exerciții libere în literatura orală și, ca atare, au fost în întregime pierdute.
Anul 1922 a adus debutul lui Urmuz în presă. Fascinat de „Pagini bizare”, poetul și jurnalistul Tudor Arghezi a publicat două din ele în ziarul „Cuget Românesc”. Urmuz a fost primul scriitor avangardist popularizat de Arghezi, într-o listă care, până în 1940, a inclus și o mare parte a tinerilor moderniști români.
La 23 noiembrie 1923, Urmuz s-a împușcat, un eveniment care rămâne învăluit în mister. A fost găsit „de sergentul din post într-un boschet din dosul bufetului”, în apropierea Șoselei Kiseleff. Unele surse timpurii sugerează că ar fi suferit de o boală incurabilă, dar se știe că el era fascinat de arme și de potențialul lor distructiv. De exemplu, în 1914, el a scris un omagiu pentru revolvere, creditându-le cu o putere magică asupra creierului suicidar. Cronicile, arată, de asemenea, că el teoretiza despre lipsa de sens și de goliciunea vieții, punând aceste temeri pe seama membrilor familiei în timpul înmormântării fratelui său Constantin (1914). Autorul Geo Șerban a scris despre dezamăgirea bine ascunsă a lui Demetrescu-Buzău, apreciind că, în ultimul său an, scriitorul a continuat să acționeze vesel și relaxat, dar că o tensiune „devastatoare” se clădea în interiorul lui.
