Pe 5 martie 1955 moare, la București, prozatoarea Hortensia Papadat–Bengescu, născută pe 8 decembrie 1876, la Ivești, Galați. A fost fiica căpitanului (ulterior generalului) Dimitrie Bengescu şi soţia magistratului Nicolae Papadat.
Datorită profesiei soţului său, a locuit şi la Buzău, între anii 1903-1909 (alte surse indică anii 1904-1911), fiind în relaţii de prietenie cu scriitoarea Constanţa Marino-Moscu (căsătorită cu magistratul Gheorghe Moscu), familia inginerului Gheorghe I. Dunka (1866-1943), fost prefect de Buzău, senator şi deputat şi familia colonel Benone Anastasiu, viitorul general. Aici, la 9 ianuarie 1906, s-a născut fiica familiei Papadat, Sofia-Elena (căsătorită Stamatiad). Presa locală din acea perioadă inserează, la rubrica „Mondene”, şi ştiri despre prezenţa familiei Papadat la balurile Regimentului 8 Dorobanţi (unde era comandant colonelul Benone Anastasiu), sau cele ale Crucii Roşii, la concerte sau reprezentaţii teatrale.
A debutat în presa culturală cu articole în limba franceză în 1912, iar în 1913 a publicat la „Viața Românească”, fiind sprijinită și îndrumată literar de criticul Garabet Ibrăileanu. În 1919 a publicat volumul „Ape adânci”. În timpul Războiului de Întregire Naţională (1916–1919) a activat ca infirmieră a Crucii Roșii. După 1919 a frecventat cenaclul lui Eugen Lovinescu și a publicat în revista acestuia, „Sburătorul”, remarcându-se ca o promotoare a romanului european modern. Dintre romanele sale de success amintim „Fecioarele despletite” și „Concert din muzică de Bach”. Între culegerile de nuvele și schițe se numără „Sfinxul”, „Femeia în fața oglinzii”. A fost, de asemenea, autoare de piese de teatru: „Povârnişul”, „Bătrânul”, „A căzut o stea”. În 1946 a obținut Premiul național pentru proză. Opera sa literară a fost interzisă de regimul comunist, scriitoarea murind în anonimat și sărăcie, dar după 1965 opera sa a fost treptat reintegrată în circuitul literar și academic.
Casa în care a locuit scriitoarea la Buzău a fost construită la începutul secolului XX, după mutarea scriitoarei la Focșani, a trecut din 1909 în proprietatea familiei căpitanului Gheorghe Metz, iar Societatea de Ştiinţe Filologice a dezvelit cândva o placă memorială (astăzi dispărută), imobilul fiind inclusă în 2010 pe Lista Monumentelor Istorice și a fost renovat de către noul proprietar în 2014.
În viaţa de cuplu, Hortensia Papadat-Bengescu cunoştea singurătatea în doi despre care avea să vorbească mai târziu Marin Preda. Dominantă în viaţa Hortensiei era frustrarea că trebuia să îşi aşeze preocupările intelectuale mereu pe locul doi, după rolul de soţie. Ţinea totul în ea, iar în casă nu se răsfrângea nimic din personalitatea sa, căci, după cum îi scria, la un moment dat, mentorului ei de suflet, Garabet Ibrăileanu, nu avea niciun spaţiu al ei, destinat strict preocupărilor sale: „M-aţi fi căutat zadarnic în casă (n.r. – în cazul unei vizite a scriitorului în casa lor) şi poate şi în mine pe mine, cea adevărată. Nimic care să amintească biblioteca Alinei (n.r. – personajul din <Marea>, unul dintre textele din volumul <Ape adânci>, debutul editorial al scriitoarei, publicat în 1919). Eu am concedat celor dimprejur, fiindcă ţiu mult la o estetică a lor personală…ca să mă lase şi ei pe mine să gândesc uneori în linişte”.
Pe Nicolae Papadat îl indignau preocupările de intelectuală ale soţiei, aşa că în niciun caz nu încercase să pună cărţile în prim-planul vieţii de familie, sau să îi ofere condiţiile de studiu pe care aceasta şi le-ar fi dorit: „La noi în casă ne reuneam în familie, se vorbea, se juca loton, aşa ne petreceam timpul, dar să citeşti cărţi, phe!”, refula scriitoarea în vara anului 1949, punctând că viaţa sa a fost distrusă „de egoismul felurit al omului ce a fost şi îţi este soţ, dar sensul de soţ, de tovăraş, de protector, nu există”.
