ISTORII / Parcuri din Buzău – Crângul (I)

Pentru noțiunea de parc, Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX) dă mai multe definiții: spațiu verde de utilitate publică, cu plantații, alei și diferite construcții amenajate pentru agrement și odihnă; suprafață de teren întinsă, cu plantații, cu alei, cu bănci, adesea cu lacuri și bazine, cu diferite construcții adecvate, amenajate ca loc pu­blic de odihnă și agrement; suprafață de teren relativ întinsă, cu plantații, alei, lacuri sau bazine, folosite ca loc pentru odihnă și distracții, uneori și pentru manifestări culturale. În Dicționarul Universal al Limbii Române, apărut în anul 1896, lingvistul Lazăr Șăineanu definea parcul ca o „grădină mare cu pajiști, alei și boschete”. DEX stabilește că termenul provine din limba franceză, dar lucrările de specialitate dedicate parcurilor susțin că „este un cuvânt cu ­ori­gine nesigură” pe care îl întâlnim în toate limbile romanice, cu o formă și o pronunție asemănătoare.

Apărute inițial în jurul reședințelor nobiliare din Apus, la noi, cele mai vechi și mai frumoase parcuri datează de la începutul se­colului al XIX-lea și toate au istorii bogate și interesante.

În anul 1998, Federația Parcurilor Naturale și Naționale din Europa a stabilit ziua de 24 mai ca „Ziua Europeană a Parcurilor”, pentru a sărbători crearea primelor parcuri naționale de pe continent, în Suedia, în urmă cu aproape un secol.

În cazul Buzăului, situația este cât de cât fericită, având în vedere că beneficiem de parcul natural, Crâng, menționat „ca loc de promenadă”  în 1828, iar în 1850, atribuit ca „grădină pentru petrecerea publicului”, deci cu 40 de ani mai devreme decât parcul din Suedia și alte două mari parcuri, la care se adaugă câteva alte oaze de verdeață: parcul unde se află și Biserica „Sf. Îngeri”, parcul din fața Bisericii Banului, giratoriul din Cartierul „Nicolae Ti­tulescu”, locurile de joacă amenajate pentru copii în cartierele orașului etc. De aceea am considerat necesar să prezentăm cele trei mari parcuri ale Buzăului.

Crângul, prețioasa podoabă naturală a municipiului Buzău, făcut celebru de Ion Andreescu în pictură și Hortensia Papadat-Bengescu în literatură este, se pare, o rămășiță a vechiului codru al Vlăsiei. Documentar, braniștea sau dumbrava (crângul) este menționată în vremea domniei lui Radu de la Afumați (1522-1529) care, la 8 septembrie 1525, acorda Episcopiei dreptul de a tăia lemne din „braniștea domnească”, deși alte documente o amintesc în vremea lui Radu cel Mare (1495-1508), ctitorul Episcopiei Buzăului care, printre alte bunuri, a înzestrat-o cu 600 pogoane pădure.

Crângul este menționat și la 7 aprilie ,,1536-1540”, într-un hrisov al lui Radu Paisie, la 14 februarie ,,1569”, hrisov prin care domnitorul Alexandru II Mircea reconfirma dreptul Episcopiei de a-și apăra „braniștea ce se numește Crângul Târgului”, la 12 ia­nuarie ,,1612-1616”, într-un hrisov al lui Radu Mihnea. Printr-un alt document, emis în 1714, în cancelaria domnitorului Constantin Brâncoveanu, se intervine din nou pentru protejarea „braniștei” (în limba slavă, „braniti” înseamnă a opri, a interzice, deci pădure oprită de la tăiere)  de la Buzău.

Mai este amintit în ­do­cumente din 1718 (domnitorul Ioan Mavrocordat), în 1731 (Mihail Racoviță), 1747 (Constantin Mavrocordat) 1763 (Constantin Racoviță), iar la 1776, Alexandru Ipsilanti a poruncit ocrotirea pădurii din jurul orașului, braniștea de lângă târgul Buzăului. Dintr-un catastif din 1819, cu date despre moșia Vatra Episcopiei, reiese că cea mai mare parte era ocupată de pădurea Crâng, „pădure mare, păzită și protejată”.

Din 1828, Crângul a început să fie folosit de orășeni ca loc de promenadă, pădurea fiind, în continuare, proprietatea Episcopiei, până în 1850, când domnitorul Barbu Știrbei l-a trecut, prin Ofis domnesc, în proprietatea orașului Buzău, ca grădină publică. Documentul menționa că „s-a încuviințat darea acestui crâng pe seama orașului, în care s-a și înființat o grădină pentru petrecerea publicului, cu cheltuiala din fondurile municipalității”.

În 1881, cu ocazia unor manevre militare, Buzăul a fost vizitat de Regele Carol I și Ion C. Brătianu, ­mi­nistrul de Război, care și-a exprimat regretul că Buzăul nu are o grădină publică. Nicu Constantinescu i-a răspuns: „Vom avea dacă ne-o dați”. În primul Consiliu de Miniștri, Crân­gul, până atunci proprietatea statului, a fost dat orașului. Situația juridică a Crângului a făcut obiectul ordinii de zi a ședinței din 29 ianuarie 1881 a Camerei Deputaților, fiind adoptată legea prin care s-a recunoscut Primă­riei dreptul de proprietate asupra pădurii Crâng.

În 1882, în lungul Căii Dumbravei, a început construirea cazărmilor (inițial pe un teren de 8,93 ha), din 1883 una dintre acestea fiind folosită de proaspăt înființatul Regiment 7 Artilerie. În 1914, s-a cedat un alt teren, lângă linia CFR București-Buzău, pentru construirea cazărmilor Regimentului 25 Artilerie (pe locul clădirilor S.C.INTEGRAL S.A.). În 1887, s-au reamenajat și deschis căi de acces, au fost tăiați arborii uscați, s-a făcut  delimitarea și împrejmuirea cu șanț (licitație 8 iunie 1887, antreprenor Anghel Dotti), lucră­ri coordonate de către inginerul silvic Eleuterescu.

În conformitate cu hotărârea Consiliului Comunal din 19 aprilie 1886, prin care s-a stabilit amenajarea unei căi de legătură între oraș și Crâng, au fost expropriate terenuri din prelungirea străzii Gârliței, al cărei pavaj fusese refăcut în acel an. Licitația pentru antrepriză s-a organizat la 15 ianuarie 1887, lucrările de deschidere a noii artere fiind încheiate la 31 martie 1888. Noua arteră a primit numele de Bulevardul Parcului, iar din 1896, I.C.Brătianu, după 1948 a devenit bulevardul Nicolae Bălcescu.

Bufetul a fost clădit în anul 1897 de către antreprenorul Jean Henri Schwartz, în stil elvețian, când s-au efectuat și alte amenajări: betonarea eleș­teului (licitație 23 aprilie, contract 27 iunie, antreprenor Emil Boianovici; ­va­loare deviz 17.889 lei) și construirea unui stăvilar; repararea Pavilionului pentru muzica Regimentului 8 Dorobanți (construit în 1890), amenajarea insuliței, a unui pavilion și a podului de acces la grota artificială de aici (executant maistrul dulgher Ianoș Paior), amenajarea a două havuzuri în fața bufetului și placarea cu dale a trotuarelor din jurul clădirii, instalarea a patru grupuri statuare  (autor, Clovis Eduard Masson), realizate de către Turnătoria Pierre Keilhauer din București, vopsirea băncilor de pe bulevard etc.

La 22 iunie 1914, în parcul Crâng a avut loc o „mare reprezentație” pirotehnică cu focuri de artificii, organizată de Iani Popa Ghe­orghe, profesor de Pirotehnie din Constantinopol, urmată, seara, de balul organizat în „salonul din Vila Crângului”, cu participarea orchestrei militare, antreprenorul bufetului fiind Nicu Dumitrescu.

În anii ocupației vremelnice (1916-1918), Bufetul a devenit restaurant-cazinou (Soldatheim) pentru ocupanți. A fost distrus în vremurile tulburi din august 1944-1946, după care s-au efectuat lucrări de consolidare și reparații, rezultatul fiind o clădire fără nicio personalitate, doar cu parter, dar a fost refăcut după imagini de epocă, în anii 1979-1982, lucrări coordonate de arhitectul Ion Ciorcilă. (Va urma)