CulturăIstorii Buzoiene

Istorii / Organizarea asistenţei sanitare în Muntenia. Primele spitale din judeţul Buzău (II)

La 10 aprilie 1831, dr. Antonie Paleologu este numit medic al judeţelor Buzău şi Slam Râmnic, din 1842 este menţionată şi o moaşă, iar în 1838  se înfiinţează prima „spiţerie” (farmacie), proprietar Mathias Boroskay (a doua farmacie s-a deschis în 1858 şi era proprietatea lui Josef Thoiss).

Din anul 1843 funcţiona Spitalul veneric, în 1852 era condus de dr. Auerbach, în acelaşi timp şi medicul ju­deţului. Totuşi, un dosar din 1853 se referă la „înfiinţarea spitalului veneric”. În acelaşi an se înfiinţează Comitetul Sanitar al jude­ţului Buzău, personalul fiind format dintr-un medic, un vaccinator şi două moaşe (oraşul Buzău avea 6.800 locuitori în 1853 şi 12.000 în 1878).

În anul 1865 a fost elaborat proiectul de lege pentru organizarea Casei Centrale de asistenţă a nevoiaşilor şi faceri de bine, având comitete de asistenţă socială în toate judeţele. Un an mai târziu, judeţul se confruntă cu o epidemie de holeră, urmată de tifos exantematic. Spital de holerici a fost amenajat în casele Mănăstirii Banu şi în magaziile de la marginea oraşului Buzău, de la „bariera şoselei” (bariera spre Ploieşti). A primit bolnavi şi Spitalul „Gârlaşi”, condus de dr. Cobici, care era şi medicul oraşului.

În anul 1872 se înfi­inţează Spitalul judeţean, cunoscut mai târziu sub numele de Spitalul de Chirur­gie „I.C.Bră­tianu”. În anul 1894 s-a aprobat un proiect de lege pentru autorizarea judeţului Buzău să înceapă lucrările de construcţie a localului spitalului judeţean, conform Decretului 3160/1 octombrie 1894, antreprenor A. Ilievici (licitaţie antrepriză, 11 aprilie 1894). Din 1 aprilie 1896 acesta s-a mutat în localul propriu (cu 30 paturi, anterior – 25) care există şi astăzi pe B-dul N. Bălcescu (fost I.C. Brătianu), dar care în prezent se reabilitează pentru a primi altă destinaţie.

În anii Războiului de Independenţă, în 1878, a fun­c­ţionat un spital militar provizoriu în casele maior Robescu, iar în casele Gherman, spital militar pentru soldaţii români răniţi. În judeţ îşi desfăşurau activitatea un medic primar, un medic ajutor, patru medici de plasă, şase subchirurgi, şase moaşe; funcţionau două spitale: „Gârlaşi”, cu 24 de paturi şi cel judeţean (Bră­tianu).

În anul 1881, în clădirile fostului schit de la Nifon se înfiinţează un spital şi azil pentru tuberculoşi (din 1901), între­ţinut de stat,  cu 20 de paturi (în 1889 şi 1894 erau 32 paturi; 30 în 1915). În 1910 se construiesc alte pavilioane, pentru 80-90 bolnavi T.B.C., în fun­c­ţiune din primăvara anului 1911. În 1924 se amenajează o sală de operaţii, saloane pentru bolnavii de T.B.C., func­ţionând şi cu secţii de chi­rurgie, boli contagioase şi naşteri; în 1928 avea 40 de paturi, fiind destinat exclusiv bolnavilor T.B.C., iar în 1946 – 65 de paturi. În 1935 era condus de dr. Munjicu, medic primar.

În anul 1894 ia fiinţă spitalul din Pătârlagele, cu zece paturi. Construcţia localului    s-a realizat sub conducerea antreprenorului Traian N. Socolescu, inaugurat la 25 mai 1894. În 1907 funcţiona într-un local impropriu şi insuficient, construit în 1891-1893 (iniţial 15 paturi), care nu avea sală de aşteptare, cameră de izolare, pavilion de boli infecţioase, cameră de baie şi sală de operaţii. Un raport din anul 1907 menţionează că spitalul era instalat într-un local impropriu şi insuficient. Nu avea pavilion de boli infecţioase, camere de izolare şi  de aşteptare. Lipseau baia şi sala de operaţii, astfel că în 1906 s-a stabilit construirea unei noi clădiri. La final, medicul concluziona: „Cauza tuturor lipsurilor se datoreşte angajării banilor publici mai degrabă în cheltuieli inutile, de lux decât cele de primă necesitate, vinovaţi fiind acei puternici care au stat deoparte, privind cu nepăsare”.

În 1907 s-a hotărât, conform decretului prin care a fost aprobat proiectul, construirea unui nou local, la marginea localităţii, spre Nehoiu – antreprenor Grigore Grigorescu, apoi sub conducerea Serviciu­lui Tehnic al Prefecturii -, pe un teren donat în 1906  de Niţă, Mişu Jitianu şi Ion Giurgiuveanu. Era condus de un medic ce avea în grijă şi locuitorii din cele 16 comune (158 sate) ale plaiului Buzău. În 1914 avea 15 paturi şi 20 în 1924.

Din „Expunerea situaţiei judeţului Buzău pe anul 1900”, prezentată de prefectul N.I. Bărbulescu, reiese că populaţia judeţului era de 220.439 locuitori (111.427 bărbaţi şi 109.022 femei); oraşul Buzău = 21.561 locuitori (11.307 bărbaţi şi 10254 femei), fiind necesar să se construiască un spital în plaiul Slănic şi altul la Pogoanele.

În anul 1904 ia fiinţă Spitalul „Elena şi Grigore Monteoru” din Pogoanele, cu 20 de paturi (aceeaşi capacitate şi în 1914 şi 1924), conform tranzacţiei din 1903 dintre moşte­nitorii lui Grigore Monteoru şi Prefectura judeţului Buzău pentru suma de 12.000 lei anual; în 1904 se donase un teren de 6900 m.p. pentru construcţia spitalului de către Chiriac Culin, fraţii Ion şi Constantin Rădulescu şi Sava Popescu. Deşi era nevoie de 48 agenţi sanitari şi 48 de moaşe, activau doar 20 agenţi sanitari şi 12 moaşe, la o populaţie de 237.577 locuitori. Au fost 1237 cazuri de pelagră. Spitalul „I.C. Brătianu” era condus de dr. Vasile Bianu.

Cu testamentul din 1905,  Alexandru D. Pâcleanu hotăra ca moşia Bănceasca-Simileasca să fie donată, ca din veniturile obţinute să se construiască şi să se întreţină un spital la Vintilă Vodă. Din raportul prefectului pentru anul 1910 reiese că spitalul  urma „să se construiască în curând”, din donaţia A. Pâcleanu asigu­rându-se suma de 40.623,87 lei. Se estima că lucrările de construcţie se vor încheia în 1914, dar au continuat şi în 1915. Recepţia a fost programată pentru 15 noiembrie 1916, dar nu s-a mai făcut din cauza evenimentelor militare; ocupat de soldaţi germani, iar în iunie 1918 de români (o vreme a funcţionat ca spital de contagioşi – epidemia de tifos de după război). Trupele de ocupaţie au provocat degradări, evaluate la suma de 38.225 lei. Recepţia a fost reprogramată în iunie 1918.

Din 1920 a trecut în administrarea Direcţiei Generale a serviciului Sanitar din Ministerul de Interne, prin Serviciul Sanitar al judeţului Buzău; în 1945 avea 35 de paturi.

Ia fiinţă Spitalul Mihă­ileşti, construcţia localului fiind demarată în toamnă şi terminată în 1910, inaugurat în 1911. Din toamnă a început construcţia spitalului de la Casotta, conform testamentului din 2 decembrie 1905, al proprietarului moşiei cu acelaşi nume, Procopie Casotta (decedat la 21 septembrie 1910), care a stabilit ca din venitul moşiei, lăsată spre folosinţă Eforiei Spitalelor Civile, să se construiască acest aşe­zământ spitalicesc  cu 36 de paturi (distrus parţial în 1916-1918, în 1944-1945 şi apoi demolat între anii 1947-1960).

S-a înfiinţat Societatea „Sf. Ilie” de ajutor şi binefacere în caz de deces, boală, naştere, lehuzie (16 aprilie 1912) şi o fi­lială a Societăţii Naţionale de „Cruce Roşie”, condusă de Ana general Spirescu, în perioada 1916-1918 a avut în grijă Spitalul „Crucii Roşii”. Între 1918-1938 a fost condusă de Eliza Popovici, organizându-se acţiuni de ajutorare a copiilor cu probleme, trimişi în colonii şcolare la mare şi la munte. Din 1938 a fost condusă de Carmen dr. Herfurt. Au fost înfiinţate 44 subfiliale, şcoli de infirmiere, distribuirea de ajutoare în alimente şi îmbrăcăminte celor lipsiţi de mijloace, trimiterea copiilor bolnavi în colonii la munte şi la mare, ajutorarea refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina şi a refugiaţilor po­lonezi, s-a înfiinţat o cantină în gara Buzău care servea ceaiuri soldaţilor concentraţi şi soldaţilor germani în trecere. În august 1941 s-a înfiinţat Spitalul „Crucii Roşii” filiala Buzău unde au fost trataţi peste 3.000 de răniţi.

La 15 februarie 1940 îşi începe activitatea şcoala de pregătire infirmiere voluntare, în 1941 desfă­şurându-şi activitatea la Spitalul de boli contagioase. Membre ale Filialei Buzău a Societăţii de „Cruce Roşie” s-au ocupat de trierea şi dirijarea corespondenţei către refugiaţii polonezi.

Articole similare

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker