Alexandru PRIPON
Dacă privim viața cu atenție, debarasați de lestul clipei mereu trecătoare, observăm că, uneori, existența noastră parcurge un drum lung și complicat în pași asemănători celor de dans – încântători adesea, poticniți de multe ori, niciodată într-o combinație rectilinie și uniformă, ci variind, la dreapta și la stânga, înainte și înapoi, așa cum dictează atât stilul ales, cât și priceperea personală.
Nu am cum să știu din proprie experiență (am decis să fiu complet neîndemânatic în acest domeniu), dar mi s-a spus că regele dansurilor este valsul, o combinație încântătoare de atitudine demnă și mișcări elegante, menite să încânte ochiul. Iar un loc comun al vremurilor noastre este metafora care compară deplasarea prin viață cu pașii de vals, mai cu seamă în momentele fericite ale existenței noastre. Ceea ce mă determină să cred că, în restul timpului, când zările nu sunt chiar senine, fie adoptăm un alt dans, care o fi potrivit, fie adaptăm valsul mai sus menționat la rigorile situației.
Dacă ar fi să mă pronunț în această privință, chiar fără pricepere, vă pot spune că, de ceva vreme, este la modă existența în ritm de vals, dar cu pași, obosiți și fără chef, înapoi. Doar înapoi. Cu riscul de a-ți vătăma partenerul și a crea un neverosimil ambuteiaj pe ringul de dans. Înapoi, către un spațiu pe care nu ai cum să îl vezi și care se dovedește a fi, cu încăpățânare, teribil de îndepărtat, din moment ce nu am ajuns încă la capătul scenei dedicate mișcărilor ritmice. Pășim în urmă, retrăind parcă alte vremuri și repetând, aberant, aceleași erori, de parcă deznodământul ar putea fi altul.
Pandemie și război, ură și încrâncenare, minciună și furie, aroganță și ignoranță, toate se perindă prin viața noastră, dar le privim adevăratul chip cel mult peste umăr, hotărâți să mergem, orbește, înainte… înapoi. Ne va explica, eventual, cineva ce s-a întâmplat. Mai târziu. Atunci când deja nu va conta prea mult. Uităm cât de frumoasă este viața, preocupați de corecta succedare a pașilor de dans; habar n-avem cât de stranii sunt momentele în care întunericul ne cuprinde, insinuându-se dincolo de hotarele firescului, deoarece suntem prea atenți la postură și la direcția nefirească. Abia înțelegem cine suntem, întrucât ringul de dans ne-a oferit un număr aleatoriu și un scop fără niciun rost.
Netrăită cu adevărat, viața este un simplu algoritm înșelător de mișcări alogice, potrivite unei scheme, nu strădaniei de a deveni. Iar noi suntem captivi, printre alți participanți, la un ansamblu de mișcări precise, numai bune pentru a ne crea impresia că existăm, nu doar subzistăm, într-o înșiruire de simetrice deplasări înapoi. La final, trăgând linie, nimicul este tot nimic, indiferent ce nume pompos îi vom pune și ce înfățișare la modă îi vom conferi.
De obicei, după o astfel de argumentare, mai mult sau mai puțin extinsă, urmează exemple și posibile soluții. Doar că, de această dată, mi-e greu să identific nu ceea ce este, ci, dimpotrivă, ceea ce nu este efectuat în pași de dans înapoi, pe acest uriaș ring numit viață. Înlănțuiți de reguli, cutume și convenții într-o mișcare îmbufnată fără de sfârșit, suntem incapabili, mai întotdeauna, să ne decidem parcursul și modalitatea de a merge prin lume, către ținta finală. Deoarece valsul acesta – în perechi, conform uzanțelor, sau nu – este o îndeletnicire de societate, efectuată simultan cu mișcările identice, pe cât posibil, ale celor din jur. Iar odată intrat în vals (sau în orice alt fel de dans), nu mai poți ieși, ceea ce înseamnă că îți vei petrece existența făcând tot ceea ce fac ceilalți și exact cum fac ei.
Pentru a încheia această analogie, aș vrea să vă propun un test: să ne oprim puțin din parcursul nostru, să lăsăm deoparte tot ceea ce ne animă sau ne deprimă și să ne gândim, sincer, la drumul urmat prin viață și la motivele pentru care am ajuns unde suntem. Iar dacă observăm că, din cauze evidente ori nu, am mers, întristați, fie și grațios, înapoi, spre niciunde, atunci ar trebui să ne gândim, foarte serios, dacă nu cumva am trăit, până acum, potențând nimicul încruntat și neștiind cu adevărat cât de multă uimire, bucurie sau patimă ratăm, preocupați fiind de aspectul tehnic și inerentul mimetism mohorât…
Viața este foarte complicată, uneori. Și izbutim, cumva, să o complicăm mai mult, neînțelegând că, existând conform unui model înnorat, dinainte stabilit, le-am permis altora, poate, să meargă nestingheriți mai departe și să trăiască, fericiți, viața noastră. Asta în timp ce noi am parcurs tristul, obositorul vals al pașilor în urmă.
