Observ (pentru a infinita oară) o intensă activitate intelectuală pe Facebook despre moaște și cât sunt de proști cei care le pupă, ha-ha!, și cât sunt de deștepți cei care nu le pupă, ha-ha! Precum și despre Halloween, sărbătoarea posedaților, ha-ha!, ba a bostanilor etc.
Nu mă pot ridica, bineînțeles, la valoarea discuțiilor de pe Facebook, dar, având și eu un contuleț pe acolo, am lăsat moștenire urmașilor-urmașilor mei următoarele fragmente dintr-o posibilă povestioară:
- Ultima oară am pupat moaște pe 29 octombrie anul acesta, când am mers la Mănăstirea Cernica (unul dintre locurile mele preferate, în care mă încarc), unde sunt moaștele Sf. Calinic. Așa. Și după ce am pupat moaștele, am pupat și toate icoanele din bisericuță. După care m-am așezat în genunchi, într-un colțișor, și am vorbit cu Bunuțu’ ca de la om la Bunuț. De ce am făcut toate astea? Pentru că așa am avut eu chef.
- Acum vreo 10-15 ani, mă mai întrebam și eu (uneori public, chiar) de ce e nevoie să înconjoare unii, în genunchi, mitropolia din Iași, de Sf. Parascheva? Care-i faza? Adică de ce să faci așa ceva, nu te poți ruga mai în banca ta?
- Între timp, am mai bătut niște potecuțe prin viață, unele destul de aproape de ceea ce cred eu c-ar fi iadul, altele, mai pe lângă rai. Și după ce le-am străbătut (și încă o mai fac), mi-am răspuns la întrebarea asta: de ce unii oameni fac lucruri care altora li s-ar părea ciudate, inclusiv din punctul de vedere al credinței? Pentru că așa vor ei și așa simt ei. Și nu-mi fac mie absolut niciun rău cu asta.
- De fiecare dată când merg acasă, la Iași, aproape nu există zi să nu ajung la Sf. Parascheva. Mă duc cu bucurie, abia aștept să ajung acolo. Iar asta de când eram foarte tânără. Dacă sunteți pe acolo când sunt și eu, sunt șanse mari să mă vedeți pupând moaște. De ce fac asta? Fix pentru că așa vreau eu și așa mă simt eu bine și e felul meu de a mă conecta cu Sfânta și cu credința mea. Deranjez pe cineva? Nu. Adică, na, sper că ceilalți mai au și viață și n-au grija mea.
- Faptul că unii nu înțeleg care-i treaba cu moaștele, cu credința, cu Dumnezeu, aia e. Din fericire, nimic nu e obligatoriu. Nu vine nimeni să-ți dea cu crucea-n cap pe stradă, nici să arunce cu moaște după tine. Nu crezi, perfect! E alegerea ta. La fel cum alegerea ta poate fi să nu-ți botezi copilul. Baie în cădiță poți să-i faci și tu, nu? Deci, nu e nimic obligatoriu. Fiecare face ce dorește, crede ce dorește, cât timp nu deranjează viața altuia.
- Tot pe potecuțele astea pe care le-am mai străbătut, am mai aflat următoarele: am pornit, acum destul de mulți ani, de la ideea că eu știu totul, că eu pot totul, că de mine depinde totul și că, în general, eu sunt totul și lumea, așa cum o văd și o înțeleg eu, e totul și am ajuns, mai recent, la concluzia că, de fapt, nu știu mai nimic. Adică, nici măcar pe mine nu mă știu prea bine, ce e în jurul meu, nici atât.
- Nu știu dacă ați experimentat asta, dar cel mai interesant (pentru mine) a fost să descopăr, la un moment dat, că tot ce clădisem în mine, toate zidurile ridicate în jurul meu, toate ideile clare pe care le aveam despre lume și viață, toate reușitele, toate visele împlinite, tot-tot-tot ce mi-am putut dori și am și realizat, tot ce eram sigură că știu și controlez la perfecție, toate astea au început să se clatine. Și, apoi, mi-au apărut circa un infinit de întrebări, care mi-au demolat multe ziduri din cap și m-au făcut să mai văd un pic și mai departe de umbra mea și de lucrurile alea pe care le consideram eu clare și adevărurile adevărate. Și din astea un infinit de întrebări, probabil că mi-am răspuns la circa un infinit minus doi, maximum. Mă uit în continuare cu uimire, curiozitate și, sper în fiecare zi, cu mai puține idei fixe la tot ce e în mine și în jurul meu. Și e bine așa.
- În seara de Halloween, m-am întâlnit în cartier, ca și în anii trecuți, cu copilași costumați în diverse vrăjitoare. Sunt foarte simpatici. Două mogâldețe m-au „speriat” la intrarea în scară. N-am avut dulciuri, dar le-am dat bănuți. A fost frumos. Toată lumea, fericită.
Sfârșit.
