Alexandru PRIPON
Scriitorii zilei de mâine vor mânui tastele cu dexteritate, utilizând la maxim fiecare strop de putere existent în procesorul dispozitivului utilizat. În caz contrar, nu vor exista. Nu vizibil, nu palpabil. Nu suficient.
De altfel, toți cărturarii zilei de mâine vor fi competent alfabetizați digital sau nu vor mai fi oameni ai literelor. Rolul lor va fi, în cel mai bun caz, ușor decorativ și evident staționar, justificându-le anonimatul, fără a-l explica, de fapt. Rotițe într-un angrenaj deloc sofisticat, cu aparență de inutilitate și scârțâit deranjant.
S-ar zice că a fost dovedit, oricum: cărturarii nu joacă vreun rol hotărâtor în industria divertismentului ori în vreo altă ramură a cotidianului crâmpoțit de nesfârșite furtuni. Ei scrutează trecutul și descifrează viitorul, lămurind, cu insistență de piază-rea, sensul împlinirii. Folosind cuvinte complexe și formulări ieșite din tiparul facilului. De aceea, poate, fiecare generație încearcă să-și modifice cărturarii, aplicându-le un update hotărâtor măcar în ceea ce privește exprimarea. Să vorbească omenește, domnule, așa cum remarca, mai demult, un cunoscut.
Strămutat din agora în piața de zarzavaturi, spre exemplu, cărturarul devine șovăielnic și timid, abia cunoscător al elementelor înconjurătoare. Sau, mai grav, se adaptează complet la mediul respectiv, până la convertirea abstractului conform unui mercurial doar atunci valabil. Cam așa ceva izbutise comunismul revărsat pe plaiurile mioritice. „Să facem din tun tractoare, din atom lumini izvoare” (după cum glăsuia un imn din vremuri roșii), iar din cărturari să facem oameni ai muncii, cuminți, fără preocupări… cărturărești.
Vremurile s-au schimbat, rămânând, pe alocuri, la fel. Privirile poncișe de odinioară au devenit aversiuni consacrate, conform unor principii cu rang de axiomă. Iar cărturarii sunt meniți în continuare schimbării, după moda perisabilă a momentului, încarcerați în tipare. Locul lor, în cetate, nu este, sub nicio formă, prin preajma podiumului destinat conducătorilor – cu mici excepții. Și noi ne-am obișnuit să percepem acest statut ambiguu ca fiind corect.
Într-o lume ideală, cărturarul ar trebui să-și asume cârmuirea. Cunoașterea lui ar trebui așezată în slujba cetății, pentru binele acesteia, nu pentru obținerea unor foloase proprii. Lumea condusă de oameni cu adevărat învățați ar fi una mult mai frumoasă, chiar dacă nu perfectă. Dar nu vom vorbi despre asta. Nu acum.
De-a lungul timpului, mulți au încercat să pozeze în cărturari. Au căutat faimă sau privilegii anume, fără a fi nevoiți să treacă prin efortul cercetării nesfârșite. Cei mai mulți au eșuat, firește, în timp ce câțiva au izbutit – însă nu oricum, ci mimând atât de mult și de convingător, încât s-au molipsit de „boala” incurabilă a lecturii studioase. Pentru că niciodată nu a fost ușor să pari, până la capăt, învățat.
Au venit, însă, și aceste zile stranii. Computerul nu mai are dimensiunile unei clădiri, ci încape în buzunar. Este mereu dispus să ofere informații și idei complete, iar noi le putem folosi, însușindu-ne cuvinte care nu ne aparțin, expunând gânduri despre care nu știm mai nimic. Cine dorește, așadar (și sunt destui care doresc), poate mima convingător înțelepciunea aceea dobândită, trudită, meritată, prin simpla apăsare pe un buton (ori ecran), apoi împărtășirea gureșă a rezultatului obținut cu persoanele din jur.
Am spus de curând și repet: nu am o problemă propriu-zisă cu inteligența artificială. Utilizată chibzuit, poate fi un instrument cuminte și rodnic, menit cercetării. Tăiem câteva curbe și ardem câteva etape; simțim, uneori, că am trișa puțin, dar efectul îl putem utiliza, până la urmă, în scopuri lăudabile. Astăzi, un cărturar care folosește A.I. pentru a dobândi noi cunoștințe sau pentru a-și sprijini studiul nu constituie o rara avis. După cum și un jurnalist are dreptul să utilizeze o sursă rapidă și eficientă de informații – informații pe care, orice ar fi, este dator să le verifice. Problema mea este legată de inteligența artificială generativă și de rolul ei tot mai pregnant în tot ceea ce înseamnă cultura și arta.
Atunci când A.I. scrie pentru noi (cu aparentă acuratețe), compune melodii (izbutite) și generează opere grafice, inclusiv picturi (chiar bune), iar noi ne arogăm rezultatele, lucrurile se complică sensibil. Ajungem pe un tărâm al lipsei de imaginație și de fior artistic, unde abandonăm totul în brațele (încă) inexistente, deși generos deschise, ale inteligenței artificiale. În aceste condiții, cărturarul adevărat devine caduc, iar cel care dă glas ideilor contrafăcute, de-a gata, devine un soi de instrument, însă unul perceput de alții ca fiind… cărturar. Până la urmă, vorba unui cunoscut, contează mult și ce cauți (în cazul de față, ce comenzi îi dai aplicației), și felul în care prezinți rezultatele.
Mi s-a spus, de curând, că există persoane care protestează împotriva A.I. generativă și a utilizării „minții robotului” pentru întocmirea integrală a textelor, muzicii, imaginilor. Dar protestează așa cum o fac ei, cărturarii: decent, fără multă zarvă și fără exagerări. Vocile acestea nu știu dacă vor fi auzite, în aceste vremuri bizare, deși sper din toată inima că fluviul năvalnic, imprevizibil al conținutului generat va fi îngrădit, cumva, spre a rămâne în matca firescului.
Orice s-ar întâmpla pe mai departe, este cert că, în ceea ce privește cultura, apun vremurile pixului și hârtiei. Scriitorii zilei de mâine vor mânui tastele cu dexteritate, utilizând la maxim fiecare strop de putere existent în procesorul dispozitivului utilizat; toți cărturarii zilei de mâine vor fi competent alfabetizați digital. Lumea se schimbă și, odată cu ea, trebuie, probabil, să ne schimbăm și noi. Chiar dacă va fi să devină ei, cărturarii (of, mi-e greu și să scriu asta), măcar pentru ceva vreme, o alternativă corespunzătoare la A.I. generativă.
