NATO reprezintă o garanţie de securitate, o încredere a faptului că în caz de vreme rea nu eşti singur pe lumea asta, iar multe state vor fi lângă tine, este de părere buzoianul Eugen Mănăilă, militar rănit grav în anul 2010 într-o misiune în Afganistan, el opinând că pacea pe pământ nu se va instaura niciodată „până nu aducem fiecare dintre noi pacea în interiorul nostru”.
Plutonierul adjutant (în rezervă, gradul II de invaliditate) Eugen Mănăilă s-a născut în anul 1969 în judeţul Buzău, într-o familie în care poveştile de război spuse de bunici, participanţi la cele două conflagraţii mondiale, se împleteau cu jocurile copilăriei. Cu trecerea anilor, tânărul pasionat de sport şi istorie a ajuns, precum înaintaşii săi, să îmbrace haina militară, în cadrul unei trupe de elită, la o unitate de cercetare-diversiune prin paraşutare.
„Am avut şansa, pe baza abilităţilor sportive, să fiu selecţionat în 1987 la prima recrutare, în ultimul an de liceu, pentru unităţi speciale. Erau două variante – puteam să ajung la trupele de securitate sau la trupele de paraşutişti, trupe de elită care ulterior s-au transformat în comando sau forţe speciale. Am ajuns la o unitate de cercetare-diversiune prin paraşutare, la o companie de la Mărăcineni. Din punctul de vedere al unui militar în termen, am făcut ceea ce nu făceau alţii în şcoli de ofiţeri, sute de trageri, pregătire de radiolocaţie. Am făcut 1 an şi 4 luni armata”, a declarat, pentru „Agerpres”, plt. adj. (r) Eugen Mănăilă.
Revoluţia din 1989 l-a prins pe acesta în armată şi tot în uniformă a fost surprins în anul 2004 de momentul în care România a aderat oficial la NATO. „Am prins Revoluţia, am avut prima cumpănă în viaţă şi primul camarad căzut, chiar militarul din grupul meu. În luna mai 1990, am trecut în rezervă şi, conform repartiţiei, în următoarele două săptămâni am ajuns într-o fabrică. La Buzău se înfiinţa o nouă armă numită Poliţie Militară, la 15 mai 1990 dacă îmi aduc bine aminte. Am fost încântat pentru că puteam face sport. Din decembrie 1990, primii cinci-șase ani i-am petrecut în Poliţia Militară, după care am făcut şcoala militară de subofiţeri în zona de cercetare paraşutişti. Ulterior, am fost repartizat la vechea unitate, care a devenit centru de instrucţie pentru cercetare, şi la câteva luni mi s-a ridicat calitatea de navigant. M-am întors la şcoala de aplicaţie în 2003, pe o funcţie de instructor, subofiţer. După doi ani, m-am dus la unitatea operativă în interiorul aceleiaşi curţi, la batalion de paraşutişti, care s-a transformat la ora actuală în batalion de forţe pentru operaţii speciale, de la Buzău. Nu mă regăseam, eram om al acţiunii. În tot acest timp România devenise membru deplin în NATO şi participa la misiuni externe”, îşi aminteşte militarul buzoian.
După aderarea României la Alianţa Nord-Atlantică, militarii români au fost cooptaţi în misiuni externe, cele mai multe fiind organizate alături de aliaţi în Afganistan. Sprijinindu-se pe o lungă carieră de luptător, pregătit pentru a face faţă oricărei misiuni, în anul 2008, Eugen Mănăilă a participat la prima sa operaţiune din Afganistan: „Am aplicat pentru prima misiune externă în anul 2007 şi în 2008 am plecat în Afganistan. Un pluton din cadrul unităţii noastre a fost declarat admis pentru a pleca cu o unitate de vânători de munte. Este de apreciat pentru Armata Română, atât cât am cunoscut eu, că nu am făcut rău niciodată. Oriunde am fost, am încercat să ne realizăm misiunile exemplar şi să ne lăsăm loc de omenie şi umanitate. August 2008 – ianuarie 2009, prima misiune în Afganistan, am avut camarazi morţi atunci. M-am întors, consideram că îmi este suficient cât am văzut. Am avut multe misiuni de luptă. Ulterior, am beneficiat de concediile aferente, iar în anul 2009 am fost solicitat de la Brigada de vânători de munte pentru a doua misiune. Am luat decizia după consultări în familie, cu camarazii, de a pleca din nou. Astfel, în 2010 am plecat iar în Afganistan, în zona Kandahar, Zabul, cam cu acelaşi profil de misiuni”, a precizat el.
Cea de-a doua misiune din Afganistan avea să se sfârşească dramatic pentru militarul buzoian, el fiind la un pas de a-şi pierde viaţa în urma unui atac iniţiat de partea adversă cu ajutorul unui dispozitiv explozibil improvizat. Câţiva milimetri de blindaj din maşina în care se afla şi asistenţa medicală acordată la timp în câmpul de luptă au făcut diferenţa între viaţă şi moarte: „Pe data de 19 februarie 2010 executam o misiune de cercetare şi de luptă în apropiere de graniţa cu Pakistanul, o misiune cu rămânere în teren peste noapte. La întoarcere am fost urmăriţi. Patrula din acea misiune era constituită din patru maşini de luptă Humvee ale grupului meu de cercetare, plus încă două ale armatei naţionale afgane, fiind o misiune mixtă. Am avut mai multe funcţii, în prima misiune am fost comandant grup cercetare, în a doua misiune şofer, dar aceste funcţii se roteau. Aici eram şofer al maşinii. În maşina mea se afla comandantul misiunii, a cincea maşină din şase. Dimineaţa, undeva la ora 6.00, ne întorceam către bază. La aproximativ 35-40 km înainte de a ajunge în bază, într-un punct obligatoriu de trecere, a fost iniţiat un dispozitiv explozibil improvizat de aproximativ 200 kg asupra maşinii numărul 5. A lovit maşina unde era comandantul. A fost lovită maşina mea blindată, care ne-a şi salvat viaţa. Au zburat părţi din faţă, a zburat un sfert din motor, a plecat din uşa de la şofer. Din blindajul stratificat de aproximativ 6 cm, au mai rămas 2-3 milimetri care au fost decisivi pentru viaţa mea. Grupul de cercetare s-a desfăşurat imediat pentru luptă şi i-am respins. Chiar dacă eram grav rănit, adrenalina m-a făcut să duc acţiunea de luptă până la capăt”, povesteşte Eugen Mănăilă.
În urma atacului, militarul a suferit un traumatism la piciorul drept, a avut mai multe coaste fracturate, o fractură la mâna dreaptă şi ambii umeri dislocaţi: „După ce s-a încheiat acţiunea de luptă, am simţit un fulger, mi-am dat seama că sunt rănit, nu ştiam cât de grav, vedeam că nu mă pot mişca. În ultima maşină se afla o femeie din zona medicală. M-au pus pe pământul afgan, le-am spus că nu simt de la brâu în jos. Au văzut piciorul, au văzut pete de sânge pe pantalon, l-au desfăcut şi am văzut-o pe colegă că îi dau lacrimile. Am întrebat dacă mai este piciorul meu acolo şi a spus că este. Am avut piciorul drept fărâmat, am avut tibia făcută praf în şase locuri, rotula despicată. Când am ajuns la spital m-au găsit cu patru coaste deplasate, cu ambii umeri smulşi, cu mâna dreaptă ruptă la nivelul pumnului. Un fleac, cum se spunea în film, m-au ciuruit. M-au adus în baza unde eram cantonaţi, au intervenit medical pentru a-mi salva piciorul. Cu elicopterul m-au trimis în Kabul la o bază a forţelor aeriene americane. Ulterior, am ajuns în Germania. Am intrat în proceduri de evaluări complexe, am suferit șapte operaţii de reconstrucţie, inclusiv cu grefă de os. Perioada de recuperare am făcut-o în ţară. În 2010 am stat în Spitalul Militar din Bucureşti. Recuperarea a început atunci şi se derulează inclusiv acum, după 14 ani”, mărturiseşte militarul.
Până a reuşit din nou să îşi coordoneze mişcările, militarul rănit a traversat o lungă perioadă de recuperare şi tratament. În paralel, buzoianul şi-a impus un program riguros de reabilitare fizică astfel încât scaunul cu rotile a fost înlocuit de cârje, apoi de baston. Nu a trecut multă vreme până când a putut să îşi recapete în mare măsură mobilitatea, fiind motivat şi de organizarea la Londra a primelor jocuri Invictus dedicate militarilor răniţi în teatrele de operaţii. „În anul 2014, prinţul Harry al Marii Britanii a luat decizia să instituie un gen atipic de competiţie sportivă numit Invictus Games în cinstea şi onoarea tuturor celor care au fost răniţi grav, amputaţi sau mari mutilaţi. Scopul final nu este să fii primul, ci să ajungi la linia de sosire şi meritul cel mai mare este să termini cursa. Am văzut oameni fără picioare, cu o singură mână la probe de înot. Înotau 100 de metri cu o mână, cu asistenţă de pe margine în caz de urgenţă. S-a primit invitaţia oficială atât prin Ministerul Apărării Naţionale, cât şi la nivel de Preşedinţie, astfel încât România să se constituie ca parte în cadrul jocurilor Invictus”, a subliniat militarul.
Participant la Invictus Games, românul a înregistrat performanţe la discipline precum canotaj în sală, atletism şi a devenit multiplu campion la powerlifting, categoria 93 kg, Master 2. „Am început să fiu serios în antrenamente şi am intrat în competiţie. 2020, 2021, 2022, m-am dus de trei ori la campionatele naţionale şi am devenit multiplu campion naţional la powerlifting. După ce am devenit triplu campion am considerat că este suficient. Am spus ca din puţinul meu să motivez pe alţii şi în acest sens am făcut un curs de antrenori, ulterior câteva specializări, ca antrenor de fitness şi probleme de rezolvare posturală”, a spus Eugen Mănăilă.
Pentru militarul rănit în Afganistan, NATO reprezintă o extensie a ţărilor democratice şi o garanţie de securitate pentru cetăţenii României: „Pentru mine, NATO înseamnă o extensie militară a ţărilor democratice sau aflate pe acest drum al democraţiei, a ţărilor care apără acest lucru. Asta este NATO pentru mine. Pentru români ar trebui să însemne un element de stabilitate. Este o garanţie de securitate, o încredere a faptului că în caz de vreme rea nu eşti singur pe lumea asta, ba din contră, multe state vor fi lângă tine. La cât mai mulţi ani fără evenimente majore îmi doresc. Poate reuşim în viaţa noastră să vedem că se instaurează pacea pe pământ. Pacea pe pământ nu se va instaura niciodată până nu aducem fiecare dintre noi pacea în interiorul nostru. Asta nu înţeleg mulţi. Rezolvarea nu este la nivelul unor puteri mari, ci la nivelul fiecăruia dintre noi. Când ai pace, nu mai poţi fi duşman”, consideră militarul buzoian. Eugen Mănăilă este căsătorit şi are un copil. O bună parte din timpul său îl dedică recuperării fizice în sala de sport amenajată în propria locuinţă şi antrenamentelor pe care le desfăşoară în scopul reabilitării camarazilor răniţi în misiuni.
Preluare „Agerpres”
