Inter l-a avut pe Bergomi, Milan pe Baresi și pe Maldini. Gloria, pe Mircea Constantin. O viață la Buzău, „una carriera indimenticabile”, cum spun gazetarii italieni, dacă e să continuăm pe același ton în care am început. Comparația poate fi puțin exagerată, însă atașamentul față de un singur club urmează fix aceleași principii ca în cazurile celor trei zei ai tacklingului pomeniți mai sus: o viață la o singură echipă. Demersul nostru de a readuce în lumină jucătorii de altă dată ai Buzăului continuă azi cu un personaj al cărui nume este asociat imediat fotbalului, stâlp al apărării și căpitan timp de mulți ani al Gloriei.
Înainte de a fi căpitan al Gloriei, Mircea Constantin a fost doar un băiat obișnuit de la țară, într-un regim comunist în care nu se prea punea preț pe divertisment, programul la televizor (pentru cine avea așa ceva) rezumându-se la două-trei ore pe zi, premisă cum nu se poate mai bună pentru copii de a-și petrece tot timpul liber afară. Tenisul a fost unul dintre sporturile cu care a cochetat, jucând pe uliță, cu rachete improvizate. Erau anii în care Ilie Năstase făcea furori în sportul alb, devenind primul român număr unu ATP din istorie. Numai că după câteva meciuri de tenis, invariabil, ulița se transforma în teren de fotbal, pentru că erau prea mulți copii, iar tenisul se joacă în maxim patru.
Din fericire pentru suporterii de mai târziu ai Gloriei, Mircea Constantin a ales fotbalul, înrolându-se sub culorile roșu și albastru prin clasa a VI-a, sub îndrumarea fratelui și a rudelor. Au urmat ani de navetă aproape zilnic, condiții în care mai toți copiii din ziua de azi ar fi renunțat la sportul de performanță.
„M-au văzut că-mi place, că sunt ambițios. Fratele meu, unchiul, <hai să-l ducem la Gloria…>, și eram prin clasa a VI-a. Făceam naveta la antrenamente, ajungeam la țară, mergeam la școală… azi un pic, mâine un pic, până a devenit ceva regulat. După aceea, la liceu, la început stăteam la fratele meu, mai stăteam pe la rude, dar de foarte multe ori mă întorceam seara la țară, deci tot navetă”, își amintește Mircea Constantin.
Debutul la Gloria și l-a făcut în anul de promovare. Regretatul Vasile Ivana acumulase două galbene, conjunctură favorabilă pentru tânărul Mircea de a prinde un loc în garnitura trupei antrenate de Ion (Puiu) Ionescu: „Vasile Ivana făcuse două galbene, a trebuit să stea. Nea’ Puiu Ionescu m-a ales pe mine dintre juniori și am jucat în anul de promovare către Divizia A (n.r., 1977-1978), într-un meci acasă. Au urmat mai multe prezențe în amicale, dar partida în care m-am lansat cu adevărat a fost la Iași, unde am câștigat cu 3-1”.
Anul care a cimentat locul Gloriei în analele fotbalului românesc l-a prins, de asemenea, în lotul buzoian. Aproape nimeni nu-și închipuia că Buzăul, o echipă mică de provincie va ataca un loc în cupele europene. Nici măcar jucătorii nu erau atât de optimiști, deși mai toți simțeau că lotul era unul deosebit de valoros.
„Atmosferă bună și mult respect”
Reporter: Anticipați, în acea vară a anului ’84, că va urma un sezon „de povestit la nepoți” pentru Gloria?
Mircea Constantin: Ce se-ntâmplă?… Anul ăla lumea nu prea ne-a luat în seamă la început. Eu făceam parte din aripa tânără, însă aveam colegi precum Dudu Georgescu, Cramer, Mitică Marcu… jucători, ca să zic așa, aproape de apusul carierei. În schimb, jucători cu valoare, chiar dacă erau în vârstă. Numai că noi am făcut o pregătire foarte-foarte bună, Gică Constantin ne-a mobilizat, astfel că încet-încet am câștigat jocuri, ne-am consolidat poziția. Însă, sincer, nu cred că vreunul dintre colegi, chiar dintre conducători, și-a dat seama că noi putem termina campionatul pe locul ăla.
Rep: Se știe că la Gloria era o atmosferă excelentă în sânul lotului. Dovadă că ați rămas prieteni până azi. Să fi fost unul din factorii cheie ai performanței ?
M.C.: Absolut. Atmosferă bună și mult respect. Inclusiv din partea celor mai în vârstă față de noi. Ca un exemplu, Dudu Georgescu când a venit la noi avea o vârstă, era fostă Gheată de Aur, eu chiar mai jucasem contra lui, dar mă adresam cu „Nenea Dudu”. Când m-a auzit, mi-a zis din prima că nu e cazul unor astfel de politețuri.
Rep.: Apropo de respect, ca tânăr jucător, ați cărat geanta vreunui veteran?
M.C.: Haha! Când am ajuns la echipa mare, eram mai mulți juniori promovați. Nici nu era cazul să-ți spună vreunul să-i duci geanta. Noi ne băteam pe ele. Și-acum să-ți zic! Nea’ Costică Stan era cu zece ani mai mare și ca el erau și alții. Nouă, tinerilor, niciodată nu ni s-a cerut să le cărăm echipamentele, dar, din admirație, nu ezitam să facem asta.
Rep: Care a fost cel mai bun meci al Gloriei în anul ăla de poveste?
M.C.: Meciuri bune au fost multe. Cred, totuși, că cel cu Craiova. Erau pe val. Jucau în cupe. A trebuit să se amâne meciul pentru ca ei să beneficieze de câteva zile de respiro. Ne-am mobilizat ca la carte și au rămas surprinși și ei de evoluția noastră. Chiar e o partidă de ținut minte aia.
Pe vremuri, plăcerea conta infinit mai mult decât partea financiară
Rep.: Ați avut oferte să plecați?
M.C.: Da. Au fost mai multe tatonări. N-am făcut-o. E un lucru pe care l-am spus de mai multe ori. Pe timpul ăla, cu cât stăteai mai mult la o echipă, cu atât căpătai mai multă experiență, mai mult respect… acum văd că moda s-a schimbat, cu cât ai mai multe echipe în CV, cu atât ești mai valoros. Oferte au tot fost, însă n-a fost să fie.
Rep.: Generației aceleia i se face o mare nedreptate. Meciurile nu pot fi revăzute, că nu era YouTube, iar lumea uită repede. Concret, nu prea puteți servi drept pildă pentru copiii din ziua de azi.
M.C.: Da, uite. Ce-nseamnă fosta Glorie, pentru copiii de azi. Păi ei nici nu știu, exact cum ai zis, nu era aparatura de acum… nici nu știu dacă meciurile din vremea noastră mai pot fi găsite prin arhiva TVR. Poate doar cele care au fost transmise în direct. Așa că ei n-au de unde să știe. Iar ce văd ei la televizor, mă rog, ce vedem și noi, părerea mea e că valoarea e mai slăbuță, na, vedem toți jocurile astea și cred că mai toți ne enervăm.
Rep.: V-ar fi plăcut să fi evoluat în fotbalul din ziua de azi? Ar fi fost o pâine bună de mâncat pentru un jucător de valoarea dumneavoastră…
M.C.: Da, ar fi fost o chestie… numai că, sincer, nu cred că aș fi avut atâta plăcere. Pentru că pe vremuri, plăcerea conta infinit mai mult decât partea financiară. Și determinarea era mai mare atunci, decât acum.
De-a lungul anilor, Mircea Constantin a devenit un nume respectat în lumea fotbalului, nu doar pentru abilitățile din teren, ci și pentru loialitatea față de Gloria. În viziunea sa, Buzăul nu a fost doar o echipă, ci mai degrabă o familie extinsă. După o carieră mai mult decât respectabilă, activează încă în fenomen, iar pasiunea sa pentru fotbal ar trebui să fie sursă de inspirație pentru tinerii fotbaliști buzoieni.
