Mihai Sălcuțan despre „traversarea” românului patriot Nicolae Dabija: „A plecat dintre noi pentru a rămâne al nostru”

În ziua de 12 martie 2021, a încetat din viaţă Nicolae Dabija, membru de onoare al Academiei Române şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova. El fusese internat cu câteva zile în urmă la Institutul de Medicină Urgenţă din Chişinău cu o formă severă de COVID-19.

Nicolae Dabija, nepotul arhimandritului Serafim Dabija – unul din marii duhovnici români, deportat în Gulag în 1947-, a luptat pentru revenirea limbii române la grafia latină şi decretarea ei ca limbă oficială în RSS Moldovenească, pentru renaștere națională fiind apropiat prin aceste idealuri de buzoienii militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea acesteia cu România, patria mamă. Reamintim că idealurile au fost reafirmate la momentul Centenarului României Mari printr-un vot în Consiliul Local Buzău pentru o unire simbolică cu frații de peste Prut.

Nicolae Dabija  legase numeroase prietenii cu scriitorii buzoieni, pe care i-a cunoscut, pe unii dintre ei, mai întâi la Podul de flori de la Ungheni. „Și de la podul de flori am trecut la podul de verb, de slovă, de cenacluri, la podul de cântec și la cel mai rezistent, podul de carte”, spunea Nicolae Dabija într-un din întâlnirile sale cu scriitorii buzoieni, la un festival din Râmnicu Sărat, organizat de Constantin Marafet, în urmă ce ceva ani. O prietenie de neprețuit peste timp și peste Prut a avut-o Nicolae Dabija și cu scriitorul și avocatul Mihai Sălcuțan, care i-a închinat câteva gânduri la trecerea lui spre stele.

„Nicolae Dabija s-a născut în cer

 Vestea trecerii din viaţă, în zorii zilei de 12 martie 2021, a lui Nicolae Dabija m-a lovit ca un trăsnet. Sub vălul cernit al tristeţii lacrimi amare îmi curg, dureros, pe şanţurile săpate pe obraji de implacabila trecere a anilor.

Cunosc, la fel ca toți muritorii, că existenţa omului este fatalmente vremelnică, dar simt că nu mă voi obişnui nicicum cu gândul că fratele de dincolo de Prut, care a cunoscut Buzăul şi i-a îndrăgit pe buzoieni, nu se va mai afla printre noi.

Îmi șterg ochii și, ca unul care am avut privilegiul de a-l fi cunoscut, văd că <traversarea>, cum spunea Marin Sorescu, nu este exclusiv dureroasă, ci şi una duioasă. Asta, pentru că în mintea şi în sufletul meu vor rămâne neșterse momentele de înălţare intelectuală și patriotică în care, cu patos și spirit inegalabil, făcea referire la iubirea de neam, de ţară, la istoria sa, la renaşterea conştiinţei naţionale, la reunirea românilor.

În clar-obscurul miezului de noapte, razele reci şi pustii ale lunii luminează raftul de bibliotecă pe care sunt rânduite volumele celui ce a purtat un nume care în limba greacă înseamnă victoria poporului, izbânda neamului și care semnifică bunătatea, generozitatea, dragostea pentru cei din jur. 

Nicolae Dabija a plecat dintre noi pentru a rămâne al nostru, în neuitare şi eternă glorie. Eu ştiu că moartea nu e moarte, nu e plecare definitivă, nu e moarte de tot, ci doar trecerea la altă viaţă, la viaţa veşnică. Pentru creştini mormântul e mai aproape de cer decât oricare scaun de onoare. Şi Nicolae, bun creştin, ştia asta!

Dorul de el îmi este alinat, oarecum, de credința că a fost chemat să stea de-a dreapta lui Dumnezeu și mă întorc cu faţa către hotarul de unde răsare soarele asupra Țării, mă închin și mă rog pentru liniştita odihnă a sufletului celui plecat prea devreme şi pentru veşnica lui pomenire.

Francezii, în asemenea momente, nu spun <a murit>, ci <s-a născut în cer>. Aşa spun şi eu despre Nicolae Dabija, convins că el va fi legătura tainică şi trainică dintre poporul pe care l-a iubit ca nimeni altul și Dumnezeu, care va hotărî clipa astrală a românilor în a cărui împlinire a crezut până în ultima clipă a vieții”, a scris Mihai Sălcuțan, vicepreşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România despre cel ce a plecat să atingă steaua de neatins și să susțină și acolo cauza fraților români de pe cele două maluri ale Prutului.

Scriitor și om politic

Scriitorul şi omul politic Nicolae Dabija s-a născut la 15 iulie 1948, în Codreni-Chişinău, Republica Moldova, potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române / 1866-2003” (Bucureşti, Ed. Enciclopedică / Ed. Academiei Române, 2003).
În 1972, a absolvit Universitatea de Stat din Chişinău.

În calitate de redactor-şef al săptămânalului „Literatura şi Arta”, editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, a avut un rol important în lupta de renaştere naţională din Republica Moldova. Săptămânalul condus de Nicolae Dabija a fost, în anii 1988-1989, cea mai importantă publicaţie care susţinea revenirea limbii române la grafia latină şi decretarea ei ca limbă oficială în RSS Moldovenească.

A fost lector la catedra de literatură română a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, lector superior la catedra Ştiinţele comunicării a Universităţii Libere Internaţionale din Moldova.

A debutat cu volumul de versuri „Ochiul al treilea” (1975). Au urmat culegerile de proză: „Apă neîncepută” (1980); „Zugravul anonim” (1985); „Aripă sub cămaşă” (1989); „Dreptul la eroare” (1993); „Lacrima care vede” (1994); „Oul de piatră” (1995); „Fotograful de fulgere” (1998); „Tăceri asurzitoare” (2000); „Nu vă îndrăgostiţi primăvara!” (2013) şi altele.

Nicolae Dabija a scris şi literatură pentru copii: „Poveşti de când Păsărel era mic” (1980); „Alte poveşti de când Păsărel era mic” (1984); „Domnia lui Ştefan cel Mare” (1991); „Nasc şi la Moldova oameni” (1992). A fost autorul manualelor şcolare „Daciada, ciclu de manuale pentru clasele I-IV” (1991-1993) şi „Literatura română pentru clasa a VI-a” (1998-2002), conform dicţionarului citat.

A alcătuit o „Antologie a poeziei vechi moldoveneşti” (1988) şi a tradus din Federico Garcia Lorca, Goethe, Jukovski.

A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 1990-1994 şi 1998-2001, susţinând drepturile românilor din Basarabia. A ocupat funcţiile de preşedinte al Societăţii „Limba noastră cea română”, preşedinte al „Asociaţiei Oamenilor de ştiinţă, cultură şi artă din Republica Moldova”, vicepreşedinte al „Ligii culturale a românilor de pretutindeni”, preşedinte al „Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova”, conform necrologului publicat de guvernul de la Chişinău. De asemenea, din anul 2016, a fost preşedinte al Mişcării „Sfatul Ţării-2″, asociaţie nonguvernamentală care şi-a propus întregirea naţiunii române, potrivit unui comunicat de presă al Universităţii Ştefan cel Mare” din Suceava.

Ideile sale politice sunt expuse în volume de eseuri precum: „Pe urmele lui Orfeu” (1983); „Moldova de peste Nistru – vechi pământ strămoşesc” (1991);” Libertatea are chipul lui Dumnezeu” (1997); „Icoană spartă, Basarabia” (1998); „Harta noastră care sângeră” (1999); „La est de vest” (2001); „Vai de capul nostru!” (2001); „În căutarea identităţii” (2002); „Drumul spre biserică” (2013); „Urma sârmei ghimpate” (2013); „Manifest de Unire” (2013).

Pentru activitatea literară, i-au fost decernate: Premiul Naţional al Republicii Moldova (1988), Marele Premiu „Nichita Stănescu” (1992), Premiul „Giacomo Leopardi” al Centrului Mondial al Poeziei (2015), Prix de l’Autre Edition (2016), Marele premiu „Dulce Maria Loynaz” al Festivalului Internaţional de Poezie de la Havana (2017).

În 1995, a fost distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.

A fost cavaler al „Ordinului Republicii” (1996), cea mai înaltă distincţie a Republicii Moldova, precum şi comandor al Ordinului naţional „Steaua României” (2000).

Începând cu 21 iulie 2003, a fost membru de onoare din străinătate al Academiei Române.

În anul 2010, Academia de Studii Înalte din România i-a acordat titlul de „Honoris Causa” şi titlul onorific de Academician în semn de înaltă preţuire şi respect pentru întreaga activitate. În 2012, a devenit membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.

Preşedintele României i-a decernat, în anul 2014, Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer, „în semn de înaltă preţuire pentru promovarea culturii, limbii şi spiritualităţii româneşti”