Alexandru PRIPON
Mi-ar fi plăcut să fiu intelectual. Într-o lume ideală, care să prețuiască ideile și așternerea lor în cuvinte cumpănite, nu șabloanele. Într-o lume unde gânditorul are rostul lui, iar activitatea sa nu este cuantificată (să zicem) în numărul de cuie bătute sau de cărămizi așezate unele peste altele. Dar nu a fost să fie, lucru care nu mă deranjează, totuși, deloc. M-am obișnuit să trăiesc aici și respect până la capăt regulile acestui loc, scrise ori nescrise…
Cu mult timp în urmă, s-a decretat că noi, românii, avem o democrație originală, ceea ce a dus la arderea unor etape și la inventarea unor noi, nebănuite obstacole în calea parcursului post-1989. Dar nu numai democrația este astfel (adică altfel) pe plaiurile noastre. Cam tot ceea ce facem are alt stil, altă formă, adaptată până la un punct realităților înconjurătoare, apoi lăsată în stadiul de „merge și așa”, precum motorul Daciei 1300, legat cu sârmă, temporar, un an sau doi, cât mergea. Am improvizat atât de mult, în mai toate domeniile, încât nu cred că am mai izbuti să așezăm conform unui standard firesc piesele așezate alandala. Ne victimizăm tânguitor atunci când ni se atrage atenția asupra degringoladei cotidiene, dar acceptăm compromisul zidurilor existenței noastre, sprijinite precar cu scânduri putrede. Iar șandramaua nu cade brusc și nu cade în totalitate. Cad, pe rând, bucăți de perete, pe care le dosim sub pat, apoi acoperim găurile cu tapet viu colorat. Ne dedicăm toate eforturile montării unei ferestre cu rame din lemn nobil, sculptat artistic, în timp ce acoperișul scârțâie și coboară, cu pocnete crâncene, tot mai mult, către podeaua spartă. Ne prefacem că totul este bine, deși stăm cu ochii pe ușă, în caz de evacuare…
De aceea mi-ar fi plăcut să fiu intelectual. Să pot descrie aceste lucruri, trăgând un semnal de alarmă, iar vocea mea să fie ascultată, nu doar alăturată altor zgomote de fond. Să pot spune că avem mașini (la mâna a doua, e drept), dar nu avem drumuri. Că avem copii (tot mai puțini ca număr, observăm), copii buni și cu potențial, dar nu prea avem școli puse la punct. Că avem bolnavi (tot mai mulți, din nefericire), dar nu construim nici picați cu ceară spitale. Că avem oameni pregătiți și dedicați, în toate domeniile, dar nu știm cum să ne gonim mai repede profesioniștii dincolo de granițe, în căutarea unor surse de venit (măcar) decente. Că am putea fi, dar nu știm cum să o facem, motiv pentru care lăsăm lucrurile așa cum au picat, minunându-ne, sporadic, de perpetua nefericită întorsătură a evenimentelor.
Am remarcat că, din spațiile dedicate, îi sunt oferite presei subiecte menite să ia ochii, să distragă atenția către cotloane situate într-o lumină artificială, dar temele stringente sunt înghesuite prin cotloane întunecate, de parcă noi nu am ști unde sunt, ce reprezintă și în ce fel ne vor influența devenirea. Și, profitându-se de lunga boală incurabilă a presei tipărite, sunt lansate peste noapte site-uri numite pompos portaluri de știri, care fie își pastișează, fie își promovează reciproc articolele, până la completa năucire a eventualilor cititori. Motivate politic, pecuniar ori mai știu eu cum, aceste site-uri promovează idei cu structură nefirească, de petardă, și efect de fumigene, căutând să modifice percepția asupra lumii în care trăim. Și am văzut semnatari cu ștaif de intelectuali preferând niște inepții dureroase, destinate mai cu seamă persoanelor ușor impresionabile, dispuse din start să preia și să propage respectivele gogomănii până dincolo de zarea propriei condiții.
Mediul online poate transforma orice repetent al cursurilor primare într-un absolvent (magna cum laude) al școlii vieții, după cum poate transforma jongleria cu vorbele în discurs echilibrat. Mult prea adesea contează doar aparențele, care ne pot purta către o iluzie fără sfârșit. Important este – și am mai spus-o – ca noi să fim atenți la ceea ce ni se oferă, preluând cu discernământ informațiile și refuzând gândurile de-a gata. Cât despre autorii acestor vremuri, trebuie să înțelegem că, adesea, rămân, cuminți, în anonimat, întrucât răsturnarea valorilor, începută într-a doua jumătate a secolului XX, a ajuns, astăzi, la o rafinată, complexă și nefericită desăvârșire, ceea ce înseamnă că un creator de conținut (nu mă dau în vânt după această formulare, dar observ că s-a impus în limbajul utilizat zilnic) e mai puțin important decât un soi de meșteșugar care lipește neatent câteva cuvinte desperecheate, în uralele publicului. Dar acestea sunt hachițele perioadei prin care trecem, una originală, după cum ziceam, hotărâtă să păstreze, cinic, o improvizație neizbutită pe post de perpetuu modus vivendi.
Și, atunci, de ce scriem, dacă nu pentru a dovedi că suntem intelectuali, pentru a ieși în evidență și pentru a mai urca o treaptă spre piedestalul, probabil, meritat? Ce rost mai are să ticluim cuvinte meșteșugite care să exprime idei muncite, mai ales astăzi, când rețelele sociale sunt inundate de citate fără context și autori preciși? Eu cred că răspunsul este, trebuie să fie, simplu: scriem pentru a exista, așa cum ne este rostul, pentru a oferi culoare viselor și justificare sentimentelor, pentru a ieși din mulțime și, paradoxal, pentru a ne integra în societate, făcând acel lucru pe care știm să îl facem bine, pe cât posibil dezinteresat. Pentru a da o mână (sau măcar o scânteie a spiritului) de ajutor la clădirea unei lumi frumoase și bune, așa cum și-o doresc toți cei neatinși de cinism. O lume în care, din tot sufletul, mi-ar fi plăcut să fiu intelectual.
